Furnizorii privați caută soluții în zona gri
Cazul recent din Bihor, unde centre de îngrijire a vârstnicilor au fost acuzate de funcționare în afara cadrului legal, readuce în atenția publică o tendință îngrijorătoare: migrarea furnizorilor de servicii sociale către o „zonă gri” a legislației, ca răspuns la înăsprirea condițiilor de licențiere din 2024. Aceste modificări legislative, introduse în urma scandalului „azilelor groazei”, au vizat creșterea standardelor și a monitorizării, dar au generat, paradoxal, un exod din sistemul controlat de Ministerul Muncii. Potrivit unei scrisori deschise înaintate statului român de către Patronatul Furnizorilor Privați de Servicii Sociale (PFPSS) și Asociația Directorilor Instituțiilor pentru Vârstnici (ADIV), mulți operatori, confruntați cu cerințe extreme de licențiere, au fost nevoiți să caute alternative.
Katia Cicală, președinta PFPSS, a explicat că fostele cămine de bătrâni, neputând obține licența conform noilor reglementări, au căutat alte coduri de funcționare pentru a-și continua activitatea. Un exemplu citat este transformarea unor centre din codul 8710 în „servicii de îngrijire medicală în regim rezidențial”. Această schimbare, deși considerată legală de PFPSS, generează contradicții între Ministerul Muncii și Ministerul Sănătății, deoarece activitatea de îngrijire a vârstnicilor, adesea cu probleme grave de sănătate ce necesită îngrijiri medicale zilnice, rămâne esențial aceeași. Această situație subliniază o fisură în interpretarea și aplicarea legislației între cele două ministere, creând confuzie și oportunități pentru ocolirea reglementărilor inițiale.
O altă soluție adoptată de unii furnizori, conform Katia Cicală, avocat de profesie, este subînchirierea spațiului locativ, contractând separat servicii de asistență medicală la domiciliu și servicii de catering. Această variantă este considerată legală din punct de vedere juridic, deoarece persoana vârstnică, fiind chiriașă, se află „în domiciliul ei” și poate primi servicii la domiciliu. Însă, Cicală atrage atenția că, în acest scenariu, Ministerul Muncii nu mai poate efectua controale privind condițiile de îngrijire, deoarece ar însemna „să intre în casa fiecărui bătrân”, o ingerință dificil de justificat legal. Acest aspect scoate în evidență o lacună majoră în capacitatea statului de a monitoriza și asigura calitatea serviciilor în aceste noi forme de organizare. Conceptul de „comunități asistate”, unde vârstnicii se retrag într-un bloc sau un grup de case interconectate, este des întâlnit în străinătate, dar implementarea sa în România, fără un cadru legislativ clar, creează provocări semnificative.
Costurile reprezintă o barieră majoră în accesul la îngrijirea vârstnicilor. Un centru privat funcționează legal la un cost minim de aproximativ 6.100 lei/lună pentru fiecare beneficiar. Această sumă depășește pensiile multor vârstnici, în special a celor sub 6.000 de lei, care, având rude în viață, nu se califică pentru centrele publice. Căminele de stat sunt prioritare pentru persoanele fără venituri și fără susținători, dar locurile sunt deja integral ocupate, cu liste lungi de așteptare, conform scrisorii PFPSS și ADIV. Această situație creează un blocaj pentru o categorie semnificativă de vârstnici, care nu au acces nici la sistemul public, nici la cel privat, riscând să rămână fără îngrijire adecvată.
Reprezentanții furnizorilor propun o simplificare a procedurii de licențiere și o categorisire a centrelor, similară cu cea a hotelurilor (două, trei sau cinci stele), pentru a oferi opțiuni de preț mai accesibile. Katia Cicală subliniază că standardele actuale impun condiții (două-trei paturi în cameră, suprafață mare pe pat, număr mare de personal) care ridică enorm costurile, făcându-le inaccesibile pentru majoritatea. O astfel de categorisire ar permite diferențierea serviciilor și costurilor, oferind vârstnicilor posibilitatea de a alege un centru în funcție de bugetul disponibil. „Este mai bine să fie îngrijit într-un centru specializat, decât să moară singur în casă”, a declarat Cicală, evidențiind urgența găsirii unor soluții.
În România, există aproximativ 700 de centre private de îngrijire a vârstnicilor. Președinta PFPSS susține că actualul cadru legislativ este deficitar și necesită o schimbare urgentă. Un exemplu de bune practici în Uniunea Europeană este Germania, unde sistemul de asigurări de îngrijire pe termen lung (Pflegeversicherung) acoperă o parte semnificativă din costuri, iar clasificarea centrelor este mai flexibilă, permițând o gamă variată de servicii și prețuri. Acest model asigură accesul la îngrijire pentru un număr mai mare de persoane, indiferent de venit. În contrast, sistemul românesc, prin rigiditatea sa, împinge furnizorii și beneficiarii spre soluții informale, greu de controlat. PFPSS face apel la Ministerul Muncii să ia în considerare propunerile lor și să inițieze un dialog pentru modificarea legislației, argumentând că o relaxare a procedurii de licențiere ar aduce mulți furnizori înapoi în sistemul oficial, sub monitorizarea statului.
O analiză a datelor Eurostat din 2023 arată că România alocă un procent semnificativ mai mic din PIB pentru servicii sociale și de îngrijire pe termen lung (aproximativ 1,5%) comparativ cu media europeană (peste 2,5%), ceea ce contribuie la presiunea asupra sistemului. De asemenea, datele Institutului Național de Statistică (INS) din 2022 indică o creștere constantă a populației vârstnice, cu peste 19% din populație având vârsta de 65 de ani și peste, accentuând nevoia urgentă de soluții sustenabile. Fără o intervenție legislativă inteligentă și adaptată realităților socio-economice, sistemul de îngrijire a vârstnicilor din România riscă să intre într-un colaps, cu consecințe grave pentru o categorie vulnerabilă a populației.
De ce contează
Situația actuală din sistemul de îngrijire a vârstnicilor din România contează profund pentru că afectează direct demnitatea și calitatea vieții unei categorii vulnerabile a populației. Lipsa accesului la servicii adecvate, fie din cauza costurilor prohibitive ale centrelor private, fie a lipsei locurilor în cele publice, forțează mulți vârstnici să trăiască în condiții precare sau chiar să își petreacă ultimii ani în izolare. Migrarea furnizorilor către „zona gri” a legislației reduce capacitatea statului de a monitoriza și garanta standarde de calitate și siguranță, expunând beneficiarii la riscuri. O reformă urgentă a legislației este esențială pentru a asigura un sistem echitabil, accesibil și transparent, care să răspundă nevoilor reale ale unei populații îmbătrânite.
Pe termen scurt, este crucial ca Ministerul Muncii și Ministerul Sănătății să clarifice contradicțiile legislative și să stabilească un cadru unitar pentru activitățile de îngrijire rezidențială. Consultările cu PFPSS și ADIV, așa cum solicită acestea, ar putea duce la elaborarea unor soluții pragmatice. Pe termen lung, o reformă amplă a sistemului de licențiere și o regândire a finanțării serviciilor sociale, eventual prin introducerea unui model similar cu asigurările de îngrijire pe termen lung, sunt indispensabile. De asemenea, o categorisire a centrelor, în funcție de confort și costuri, ar putea diversifica opțiunile și ar crește accesibilitatea.
Fără aceste măsuri, riscul unui colaps al sistemului de îngrijire a vârstnicilor, avertizat de specialiști, devine tot mai real, cu implicații sociale și etice profunde.