Tensiuni la summitul NATO de la Ankara
Secretarul general al NATO, Mark Rutte, a declarat miercuri, la Ankara, înaintea reuniunii şefilor de stat şi de guvern ai Alianței, că recentele atacuri ale SUA asupra Iranului au fost „absolut necesare” și că era „crucial ca forțele americane să reacționeze după ce Iranul a încălcat armistițiul”. Această declarație a fost făcută în contextul tensiunilor crescânde din Orientul Mijlociu și al criticilor președintelui american Donald Trump la adresa aliaților NATO, potrivit Digi24 și Reuters.
Mark Rutte a acuzat Iranul că a încălcat armistițiul cu SUA, subliniind că acțiunile americane sunt justificate. „Au fost absolut necesare pentru că atunci când ai un armistițiu și Iranul încalcă acest armistițiu, am văzut ce s-a întâmplat ieri, cred că e crucial ca forțele americane să reacționeze”, a declarat Rutte reporterilor, la sosirea sa la summitul liderilor NATO. Această poziție fermă a fost reiterată de Rutte și presei în a doua zi a summitului, accentuând importanța reacției cu fermitate a Statelor Unite, conform HotNews.
Președintele american Donald Trump și-a exprimat din nou, marți, „foarte dezamăgirea” față de NATO în timpul războiului pe care l-a declanșat împotriva Iranului, la sosirea sa la Ankara. El a subliniat că SUA „nu au fost tratate bine” și a criticat lipsa de sprijin militar din partea aliaților Washingtonului în conflictul din Orientul Mijlociu, lansat împreună cu Israelul. „Am fost foarte dezamăgit și, sincer, dacă summitul nu avea loc în Turcia, unde se întâmplă ca prietenul meu să fie un lider foarte puternic, o persoană foarte puternică, este posibil să nu fi mers”, a declarat Trump alături de președintele turc Recep Tayyip Erdogan, conform Digi24 și EFE.
În replică la criticile lui Trump, Mark Rutte a declarat că dezamăgirea Statelor Unite se limitează la „cazuri izolate”. Totuși, Trump a întrebat retoric de ce SUA „au investit trilioane de dolari în NATO” pentru a proteja Europa de Rusia, fără a primi nimic în schimb. El a menționat Regatul Unit, Franța, Germania și Italia, afirmând că „îi testam pe oameni. Îi testam să văd dacă vor fi acolo pentru noi la nevoie, pentru că de multă vreme spun că noi îi ajutăm, dar nu sunt sigur că ei vor fi acolo pentru noi”. Această divergență de opinii subliniază fisurile din Alianța Nord-Atlantică pe tema împărțirii poverilor și a angajamentelor militare în afara zonei tradiționale de operațiuni a NATO, o problemă recurentă în ultimii ani, în special din 2018, când SUA și-au intensificat cererile pentru ca statele membre să aloce 2% din PIB pentru apărare.
Pe lângă justificarea atacurilor, Mark Rutte a subliniat că membrii NATO trebuie să „reconfirme că Iranul nu trebuie să pună niciodată mâna pe capacitate nucleară” și să reafirme importanța libertății navigației în Strâmtoarea Ormuz, o rută maritimă crucială pentru comerțul global cu petrol. Comandamentul Central al SUA a afirmat, într-o declarație publicată pe rețelele sociale, că forțele americane au lansat atacurile „pentru a impune un preț greu celor care vizează și atacă nave comerciale cu echipaje formate din civili nevinovați pe o cale navigabilă internațională”, potrivit HotNews.
Atacurile americane cele mai recente au vizat sistemele iraniene de apărare aeriană, sistemele de monitorizare a coastelor, rachetele sol-aer, rachetele de croazieră anti-nave și bazele de lansare a dronelor, a declarat pentru Reuters un oficial american sub anonimat. Pe de altă parte, postul de știri iranian IRIB a raportat șase explozii pe insula Qeshm, șapte în orașul Sirik din sudul țării și alte câteva în marele oraș portuar Bandar Abbas, conform HotNews. Aceste noi atacuri de ambele părți amenință acordul provizoriu încheiat luna trecută, atât SUA, cât și Iranul afirmând că aceste acțiuni încalcă înțelegerea inițială. Contextul regional este unul extrem de volatil, cu incidente navale frecvente în Golful Persic și atacuri cibernetice reciproce, escaladând tensiunile geopolitice și economice din regiune, deja amplificate de sancțiunile internaționale impuse Iranului din 2019.
Din punct de vedere istoric, relațiile dintre SUA și Iran au fost tensionate de la Revoluția Iraniană din 1979, iar acordul nuclear din 2015 (JCPOA) a reprezentat o scurtă perioadă de detensionare, înainte ca SUA să se retragă unilateral din acesta în 2018, sub administrația Trump. Această retragere a reaprins disputa privind programul nuclear iranian și a dus la o serie de incidente militare în regiune, inclusiv atacuri asupra unor petroliere și instalații petroliere, precum și doborârea unor drone. Potrivit unui raport al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA) din 2025, Iranul și-a accelerat îmbogățirea uraniului, depășind limitele stabilite de fostul acord, fapt care a generat îngrijorări majore la nivel global și a contribuit la justificarea reacției dure a SUA, conform declarațiilor oficialilor americani.
**De ce contează**
Escaladarea conflictului dintre SUA și Iran, dublată de divergențele din cadrul NATO, are implicații profunde pentru securitatea globală și stabilitatea economică. Tensiunile din Strâmtoarea Ormuz amenință lanțurile de aprovizionare cu petrol, cu potențiale creșteri ale prețurilor la nivel mondial, afectând direct consumatorii români prin costuri mai mari la carburanți și energie. De asemenea, slăbirea coeziunii NATO, demonstrată de criticile lui Trump și de lipsa de sprijin militar, poate submina capacitatea Alianței de a răspunde eficient altor amenințări, inclusiv agresiunii rusești, lăsând flancul estic, inclusiv România, mai vulnerabil. Aceste evenimente subliniază necesitatea unei diplomații multilaterale puternice și a unei strategii coerente de securitate.
Situația actuală ridică semne de întrebare serioase despre viitorul acordului provizoriu dintre SUA și Iran și despre capacitatea comunității internaționale de a dezescalada tensiunile. Mark Rutte a pledat pentru o abordare fermă, dar rămâne de văzut cum va fi gestionată această criză pe termen lung, având în vedere și retorica fluctuantă a președintelui american. Summitul NATO de la Ankara, deși a abordat și alte teme, a fost dominat de aceste discuții, iar concluziile sale, în special cele legate de unitatea Alianței și de răspunsul la amenințările din Orientul Mijlociu, vor fi monitorizate atent.
Întrebarea fundamentală este dacă NATO își va regăsi o voce unitară sau dacă divergențele actuale vor persista, punând presiune pe relațiile transatlantice și pe securitatea regională.