Îngrijorări crescânde și o probabilitate de conflict
Retragerea discretă a sute de militari americani din Estonia și Lituania, fără un calendar clar pentru o eventuală revenire, a generat un val de îngrijorări în rândul aliaților est-europeni ai NATO, în special în statele baltice și Polonia. Această mișcare, dezvăluită de ministrul estonian al apărării, Hanno Pevkur, înaintea summitului NATO de la Ankara din iulie 2026, conform Reuters și Agerpres, vine într-un moment de tensiuni geopolitice sporite. Pevkur, care în luna mai 2026 asigura presa locală că „trupele americane se află în Estonia și vor rămâne acolo”, a recunoscut ulterior că „nu se poate exclude nimic”, iar acum a confirmat o reducere a efectivelor americane la mai puțin de 100 de militari, adică aproximativ o șesime din nivelul înregistrat în iarna precedentă.
Decizia administrației Trump de a anula rotația planificată a aproximativ 5.000 de militari americani în Polonia, anunțată luna trecută, a avut un efect de domino, ducând la retrageri similare din Lituania, unde aproximativ 1.000 de soldați au părăsit țara în iunie fără a fi înlocuiți. Această situație a surprins atât guvernul de la Varșovia, cât și o parte dintre militarii implicați, unii fiind chiar pe punctul de a se îmbarca spre Europa. Oficiali din domeniul apărării din statele baltice, Polonia și SUA au confirmat că aceste retrageri sunt o consecință directă a deciziei americane privind Polonia. Fostul ministru britanic responsabil pentru forțele armate, Al Carns, a declarat la conferința anuală Chatham House că situația strategică actuală este „cea mai riscantă de la criza rachetelor din Cuba din 1962”.
La summitul NATO de la Ankara, delegații din statele baltice și Polonia au afișat cu mândrie insigne ale „clubului celor 5%”, reprezentând națiunile care au atins obiectivul de cheltuieli pentru apărare stabilit la reuniunea de la Haga. Această performanță, sperau ei, ar fi garantat un sprijin militar american continuu. În ciuda intervențiilor tranșante ale președintelui american Donald Trump, oficialii NATO, inclusiv secretarul general Mark Rutte, au declarat summitul un succes, invocând noi acorduri de apărare și angajamentul de neclintit privind apărarea reciprocă. Totuși, proiecte precum o bancă de investiții pentru apărare, susținută de nouă state și condusă de Canada, sau un consorțiu de 50 de miliarde de dolari pentru rachete cu rază lungă de acțiune, care implică aproximativ douăsprezece țări, vor necesita ani pentru a produce rezultate concrete, conform Reuters.
Această reducere a prezenței militare americane în Europa de Est intervine într-un context de temeri crescânde că regimul de la Kremlin, umilit public de atacurile ucrainene cu drone și rachete pe teritoriul rus, ar putea reacționa agresiv. O analiză a titlurilor din presa europeană, realizată de compania de monitorizare Omniforecaster, bazată pe inteligență artificială, estimează o probabilitate de 18% ca până la sfârșitul anului 2026 să izbucnească o confruntare armată soldată cu victime între Rusia și state membre NATO. Această cifră, deși sub 20%, indică un nivel de risc suficient de ridicat pentru a justifica o atenție sporită din partea guvernelor, mai ales în condițiile reducerii efectivelor militare americane.
Perspectiva Washingtonului, articulată de secretarul american al apărării, Pete Hegseth, și de responsabilul Pentagonului pentru politici de apărare, Elbridge Colby, se concentrează pe conceptul unui „NATO 3.0”, în care Europa își asumă o responsabilitate mult mai mare pentru propria apărare, cu prioritate acordată confruntării cu ascensiunea Chinei. Colby a susținut că inițiativele europene de apărare fără participarea SUA ar irosi resurse, subliniind că „nicio altă țară și niciun grup de țări nu poate rivaliza cu baza industrială de apărare a Statelor Unite, nici din punctul de vedere al cantității, nici al calității”. Această viziune este susținută de șeful Forțelor Aeriene germane, Holger Neumann, care a declarat pentru Politico că Europa trebuie să accelereze achizițiile de armament american, deoarece „dezvoltarea propriilor noastre capabilități necesită timp, iar în acest moment nu avem timp”.
Oficialii germani estimează că amenințarea va atinge nivelul maxim în anul 2029, în timp ce alții consideră că materializarea acesteia ar putea surveni mult mai devreme. Pe lângă Europa, SUA și-au redus prezența și în Orientul Mijlociu, începând cu mijlocul lunii ianuarie 2026, ca măsură de precauție pe fondul tensiunilor cu Iranul. Activități precum coordonarea Centrului de Operațiuni Aeriene al Coaliției (CAOC) de la baza aeriană Al Udeid din Qatar au fost relocate în SUA, iar aeronavele și dronele sunt acum desfășurate în locații considerate mai sigure, precum Iordania, Israel, Turcia și Europa continentală. Această tendință continuă retragerea completă din Siria și reducerea prezenței din Irak.
În regiunea Indo-Pacifică, aliați tradiționali ai SUA, precum Japonia, Australia, Coreea de Sud, Taiwan și Filipine, sunt de asemenea îngrijorați de o posibilă retragere parțială a prezenței americane. Anumiți comentatori ucraineni au sugerat că reducerea prezenței militare americane în statele baltice ar putea fi o tentativă de îmbunare a Rusiei, având în vedere că voci pro-Kremlin, inclusiv președintele Vladimir Putin, au cerut retragerea trupelor NATO din Europa de Est ca parte a unui acord de pace privind Ucraina. O altă explicație posibilă, avansată de grupul de reflecție Defense Priorities, este că SUA ar putea încerca să-și minimizeze expunerea trupelor în cazul unei escaladări a conflictului în Europa de Est și a unor atacuri pe teritoriul NATO, o schimbare strategică majoră care ar putea fi implementată fără avertisment prealabil.
Această strategie implică menținerea unor efective militare mult mai reduse în zonele riscante, inclusiv în Okinawa (Japonia) și Guam, considerate prea expuse unui eventual atac chinez. În schimb, analiștii susțin că forțele americane ar trebui să fie unități foarte mobile, capabile să opereze sisteme de rachete cu rază lungă de acțiune, precum ATACMS, utilizate deja în exerciții comune cu Japonia și Filipine la începutul verii. Temerile privind angajamentul pe termen lung al SUA determină deja aliații din Europa și Indo-Pacific să caute o coordonare mai strânsă, inclusiv în achizițiile militare, chiar dacă unii oficiali americani, precum Elbridge Colby, consideră că astfel de inițiative ar fi ineficiente fără implicarea directă a Statelor Unite.
De ce contează
Aceste retrageri militare americane din Europa de Est și Orientul Mijlociu semnalează o reorientare strategică majoră a SUA, care lasă aliații europeni, în special pe flancul estic al NATO, într-o poziție de vulnerabilitate sporită. Reducerea prezenței americane, percepută de unii ca o slăbire a angajamentului, forțează statele membre NATO să își asume o responsabilitate mai mare pentru propria apărare, accelerând investițiile și cooperarea militară. Pentru România, această situație accentuează necesitatea de a-și consolida capacitățile de apărare și de a-și reevalua rolul în cadrul unei arhitecturi de securitate europene în schimbare, în contextul unei probabilități crescute de conflict regional.
În ciuda asigurărilor oficialilor NATO privind succesul summitului de la Ankara și a angajamentelor „de neclintit”, implementarea acordurilor de apărare și a proiectelor de investiții va dura ani, lăsând un gol de securitate pe termen scurt. Rămâne de văzut dacă strategiile europene de apărare vor putea compensa rapid această reorientare americană și dacă noile inițiative de cooperare militară vor fi suficient de robuste pentru a descuraja potențiale agresiuni, în special din partea Rusiei.
Întrebarea centrală este dacă Europa are timpul și resursele necesare pentru a-și construi o autonomie strategică în fața unui context geopolitic din ce în ce mai imprevizibil, mai ales că procesul decizional la Washington rămâne concentrat într-un cerc restrâns, putând duce la decizii neașteptate.