Apărare, Ucraina și coeziunea transatlantică pe agendă
Secretarul general al NATO, Mark Rutte, a stabilit trei priorități esențiale pentru summitul de două zile de la Ankara: creșterea investițiilor în apărare, consolidarea producției industriale transatlantice de apărare și sprijinirea Ucrainei. Aceste discuții vin în contextul unor critici publice din partea președintelui american Donald J. Trump la adresa NATO și a îngrijorărilor privind impactul acestora asupra coeziunii Alianței, conform unui raport al Congresului american. Fostul ambasador american Daniel Fried a subliniat, într-o analiză pentru Just Security, că liderii Alianței trebuie să demonstreze rezultate concrete în consolidarea capacităților de apărare.
O miză majoră a administrației Trump a fost convingerea aliaților europeni și canadieni să-și sporească cheltuielile pentru apărare și să-și asume o responsabilitate mai mare pentru apărarea convențională a Europei. Această viziune a fost denumită „NATO 3.0”, o evoluție de la „NATO 1.0” (Războiul Rece) și „NATO 2.0” (post-Război Rece, cu o implicare globală extinsă, dar bugete de apărare reduse în Europa). NATO 3.0 ar readuce Alianța la scopul său inițial de a apăra Europa de agresiunea Kremlinului, punând forțele europene în prim-plan la nivel de răspundere. Bogdan Chirieac, într-o analiză, sublinia că la acest summit „totul este negociat”, indicând complexitatea și importanța deciziilor care vor fi luate.
Oficiali civili și militari de la sediul NATO și din țările de pe flancul estic al Europei au acceptat, în privat, conceptul NATO 3.0, salutând apelul la o capacitate de apărare europeană sporită. Cu toate acestea, ei avertizează că Statele Unite trebuie să-și mențină angajamentele, păstrând capacitatea militară critică în Europa și fiind pregătite să intervină în cazul unui atac rusesc, planificând în același timp tranziția către contribuții europene mai mari, fără a crea lacune de apărare, a explicat Fried. Această perspectivă subliniază necesitatea unei coordonări atente între aliați pentru a asigura o tranziție eficientă și sigură.
Conform unui sumar al Congresului, revizuit la începutul anului 2026, aliații europeni și canadieni au cheltuit împreună 1,2 trilioane de dolari suplimentari pentru apărare în ultimul deceniu. Toate bugetele de apărare ale aliaților au atins sau depășit 2% din PIB în 2025. La Ankara, Rutte se așteaptă ca aliații să prezinte planuri concrete pentru a atinge noua țintă de cheltuieli pentru apărare a NATO de 5% din PIB până în 2035, incluzând 3,5% din PIB pentru cerințele de bază în domeniul apărării și 1,5% din PIB pentru cheltuieli legate de securitate. De asemenea, sunt așteptate noi inițiative pentru consolidarea capacității industriale de apărare și zeci de miliarde de dolari în noi contracte de apărare aferente, potrivit aceluiași document.
Îngrijorările europenilor se concentrează pe politica impredictibilă a administrației Trump, care ar putea submina acordurile standard dintre aliați prin retrageri haotice de trupe din Europa, reducerea contribuțiilor militare americane la rezerva nucleară și ambivalența Casei Albe față de respectarea obligațiilor Articolului 5. În timpul Războiului Rece, SUA aveau aproximativ 300.000 de soldați staționați permanent în Europa, un număr care a scăzut la circa 80.000 în prezent. Secretarul Apărării, Pete Hegseth, a anunțat o revizuire suplimentară a forțelor americane din Europa, în timp ce generalul Alexus Grynkevich, Comandantul Suprem al Forțelor Aliate al NATO, a sugerat că reducerile planificate vor fi coordonate cu aliații europeni pentru a evita lacunele de acoperire și vor fi un proces continuu de câțiva ani.
Strategia Națională de Apărare americană, publicată anul acesta, caracterizează Rusia ca o „amenințare persistentă, dar gestionabilă” pentru membrii estici ai NATO și susține că Moscova nu este capabilă să obțină hegemonia europeană. Această viziune, susținută de strategul conservator Elbridge Colby, pledează pentru o retragere graduală a SUA din Europa pentru o concentrare mai eficientă în Asia-Pacific. Cu toate acestea, legislativul american a interzis reducerea personalului militar sub 76.000 fără consultarea și raportarea prealabilă către Congres. Unii membri ai Congresului, inclusiv președinții comisiilor pentru forțe armate, și-au exprimat „îngrijorarea profundă” față de decizia de a retrage o brigadă din Germania în mai 2026 și s-au „opus ferm” deciziei din octombrie 2025 de a nu menține brigada americană prin rotație în România, subliniind că Germania și România au intervenit pentru o mai bună partajare a sarcinilor.
O altă prioritate cheie la Ankara este instituționalizarea sprijinului pe termen lung pentru Ucraina. Secretarul general Rutte și-a exprimat sprijinul pentru eforturile administrației Trump de a negocia un acord de pace, subliniind necesitatea ca acesta să garanteze că Rusia nu va mai încerca să invadeze Ucraina. Îngrijorările au crescut după operațiunea militară din Iran, unii oficiali NATO și europeni temându-se de o concentrare americană mai mare în Orientul Mijlociu, în detrimentul Ucrainei. În iulie 2025, NATO a început să coordoneze achiziția de echipamente de apărare pentru Ucraina prin inițiativa Prioritized Ukraine Requirements List (PURL), prin care aliații europeni și Canada achiziționează echipamente de la SUA, iar NATO coordonează livrarea. Până în martie 2026, aliații și partenerii NATO au angajat peste 4,8 miliarde de dolari în asistență PURL, din care aproximativ 4,2 miliarde de dolari au fost transferați.
O nuanță importantă rămâne calea Ucrainei spre aderarea la NATO. Deși din 2008 s-a reiterat că Ucraina va deveni membră, fără un calendar clar, în 2024 s-a caracterizat calea Ucrainei ca fiind „ireversibilă”. Totuși, oficialii din administrațiile Biden și Trump, precum și guvernele aliate, inclusiv Germania, au declarat că Ucraina nu se va alătura NATO cât timp războiul este în desfășurare. Daniel Fried consideră că declarația summitului de la Ankara ar trebui să fie la fel de puternică în privința Rusiei, referindu-se la amenințarea acesteia nu doar la adresa Europei, ci și a securității euroatlantice, inclusiv a Statelor Unite, și să reafirme angajamentul ferm față de apărarea colectivă, conform Articolului 5 din Tratatul de la Washington.
Problema acoperirii nucleare este, de asemenea, pe agendă. Rapoartele sugerează că SUA ar putea echilibra reducerea forțelor convenționale cu o creștere a armelor nucleare sau a capacității de dublă utilizare în Europa. Fried avertizează că, deși acest lucru este binevenit având în vedere amenințările rusești, o dependență excesivă de armele nucleare ar putea slăbi securitatea alianței, forțând o bazare disproporționată pe descurajarea nucleară, similar cu doctrina „răzbunării masive” din anii 1950. Summitul de la Ankara ar putea atenua acest risc susținând o cooperare nucleară sporită nu ca substitut, ci ca o completare a descurajării convenționale.
Think tank-ul britanic RUSI, prin analista Darya Dolzikova, atrage atenția că planul Washingtonului de a-și reevalua poziția în Europa ar putea submina descurajarea nucleară a SUA dacă elimină prezența convențională. Anunțul secretarului american al apărării, Pete Hegseth, la reuniunea miniștrilor apărării NATO de săptămâna trecută, privind o revizuire la șase luni a poziției SUA în Europa, urmărește ca Europa să-și asume responsabilitatea principală pentru apărarea sa, inclusiv prin reducerea cotizațiilor anuale NATO ale SUA în cazul în care aliații europeni nu își îndeplinesc obiectivele de cheltuieli. Dolzikova argumentează că o prezență convențională redusă a SUA, coroborată cu o retorică americană disprețuitoare, este fundamental în contradicție cu afirmațiile americane conform cărora descurajarea nucleară extinsă a SUA în Europa rămâne neafectată. În acest context, Europa trebuie să continue să acorde prioritate investițiilor pe termen lung în capacități convenționale avansate non-americane și o postură convențională mai puternică. De asemenea, Regatul Unit și Franța trebuie să accepte că descurajarea lor nucleară va juca un rol mai important în securitatea europeană și să-și evalueze posturile nucleare în consecință.
De ce contează
Deciziile luate la summitul NATO de la Ankara vor avea implicații profunde pentru securitatea României și a flancului estic al Alianței. Reducerea prezenței militare americane în Europa, inclusiv potențiala ne-menținere a brigăzii prin rotație în România, ar putea crește presiunea asupra capacităților naționale de apărare și ar necesita investiții accelerate din partea Bucureștiului. Consolidarea producției industriale de apărare și atingerea țintelor de cheltuieli de 5% din PIB sunt esențiale pentru credibilitatea Alianței și pentru descurajarea agresiunii rusești. Sprijinul continuu pentru Ucraina este vital pentru stabilitatea regională, iar o cale clară spre aderarea acesteia la NATO ar oferi o perspectivă pe termen lung pentru securitatea europeană.
Summitul de la Ankara se confruntă cu sarcina dificilă de a reconcilia viziunile divergente privind partajarea sarcinilor și angajamentele de apărare, în special între Statele Unite și aliații europeni. Rămâne de văzut dacă aliații vor reuși să prezinte planuri concrete și coordonate pentru a atinge noile ținte de cheltuieli pentru apărare și pentru a consolida capacitatea industrială. O întrebare deschisă este modul în care Alianța va asigura o tranziție lină a responsabilităților, fără a crea vulnerabilități, în contextul discuțiilor despre o prezență militară americană redusă în Europa.
De asemenea, declarațiile finale ale summitului vor fi analizate cu atenție pentru a evalua fermitatea angajamentului NATO față de Ucraina și față de apărarea colectivă, în special în lumina incertitudinilor geopolitice și a tensiunilor transatlantice.