Domnitorul Moldovei, simbol al daco-românismului, canonizat în 1992
Pe 2 iulie, Biserica Ortodoxă Română, alături de Republica Moldova care marchează „Ziua comemorării lui Ștefan cel Mare și Sfânt” ca sărbătoare națională, îl prăznuiește pe Ștefan cel Mare, voievodul Moldovei, cel care a fost canonizat în 1992. Această dată, 2 iulie 1504, marchează și trecerea sa la cele veșnice, la Suceava, fiind înmormântat la Mănăstirea Putna, ctitoria sa cea mai importantă. Domnia sa, de 47 de ani (1457-1504), a fost cea mai îndelungată din evul mediu românesc, consolidând statul și apărând independența Moldovei în fața marilor puteri vecine, așa cum subliniază Gândul.
Potrivit președintelui Academiei Române, profesorul Ioan-Aurel Pop, Ștefan cel Mare a fost numit în cancelariile occidentale „primul Rege al Daciei”, o informație mai puțin cunoscută publicului larg. Acesta a declarat că „Prin urmare, Ștefan cel Mare este «restitutio Daciae», cel care a refăcut Dacia, fiind domn al Moldovei, domn al Țării Românești și conte al Transilvaniei, cu un secol înainte de Mihai Viteazu”. Această perspectivă îl plasează pe Ștefan nu doar ca un simbol al moldovenismului, ci ca un simbol al daco-românismului, un om modern prin viziunea sa de unificare a ținuturilor românești, aspect ce adaugă o nouă dimensiune înțelegerii rolului său istoric.
Pe plan intern, Ștefan și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare, formată preponderent din mica boierime, ridicată pe baza meritelor militare și a loialității. A sprijinit masiv dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri colective, asigurându-și astfel loialitatea și o forță umană considerabilă pentru „oastea cea mare”. Pe plan extern, a dus o politică realistă, cu două linii directoare: impunerea unor conducători favorabili în Țara Românească și Hanatul Crimeii și o politică de alianțe menită să împiedice hegemonia Imperiului Otoman, Regatului Poloniei și Regatului Ungariei. A încercat, fără succes, să realizeze un sistem de alianțe internaționale anti-otomane, trimițând soli la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia.
În plan militar, domnitorul a urmărit două direcții majore. Prima a fost crearea unui sistem de fortificații permanent la granițele țării, construind sau dezvoltând cetăți precum Suceava, Neamț, Chilia și Cetatea Albă. A doua direcție a vizat crearea unei armate moderne, cu o componentă permanentă, profesionistă și semiprofesionistă, completată de oastea de masă a răzeșilor. Pe parcursul domniei sale, a purtat peste 40 de războaie sau bătălii, majoritatea victorioase. Printre cele mai semnificative se numără victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de la Lipnic împotriva tătarilor în 1469 și victoria de la Codrii Cosminului împotriva regelui Poloniei Ioan Albert în 1497.
Cel mai mare succes militar a fost victoria zdrobitoare din Bătălia de la Vaslui, la 10 ianuarie 1475, împotriva unei puternice armate otomane. Chiar dacă în anul următor sultanul Mehmed al II-lea a condus personal o expediție în Moldova, învingând în bătălia de la Valea Albă-Războieni, campania otomană a fost un eșec, turcii fiind izgoniți din Moldova. După 1476, Ștefan a fost nevoit să accepte suzeranitatea otomană, obținând însă condiții foarte bune pentru Moldova: în schimbul unui tribut anual modic, țara își conserva instituțiile și autonomia politică internă intacte.
Ștefan cel Mare a fost, de asemenea, un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr impresionant de mănăstiri și biserici în Moldova, Țara Românească, Transilvania și la Muntele Athos. Multe dintre aceste lăcașuri de cult sunt astăzi parte din patrimoniul cultural românesc și se regăsesc inclusiv în lista UNESCO. Această activitate culturală și religioasă subliniază viziunea sa amplă, nu doar militară și politică, ci și una de dezvoltare spirituală și artistică a statului său.
Prof. Ioan-Aurel Pop îl descrie pe Ștefan cel Mare drept „cel mai important conducător politic și militar pe care l-au avut românii în Evul Mediu, unul de talie europeană, singurul român de obârșie și român politic, pe care Papa de la Roma l-a recunoscut drept atlet al lui Hristos, adică luptător în prim plan alături de toată Europa în lupta de stăvilire a avansării Semilunii spre centrul continentului”. Această recunoaștere papală, menționată și în sursele occidentale, evidențiază rolul său crucial în apărarea creștinătății.
**De ce contează** Comemorarea lui Ștefan cel Mare pe 2 iulie este mai mult decât o simplă rememorare istorică; este o reafirmare a identității naționale și a valorilor de rezistență și autonomie. Recunoașterea sa ca „primul Rege al Daciei” reconfigurează percepția asupra continuității și aspirațiilor de unire a ținuturilor românești, oferind o perspectivă nouă asupra istoriei medievale românești. Pentru români, Ștefan cel Mare rămâne un simbol al luptei pentru libertate și independență, un model de leadership și diplomație într-o perioadă marcată de presiuni externe intense, cu o moștenire culturală și spirituală profundă care continuă să inspire.
Astăzi, pe 2 iulie 2026, alături de comemorarea domnitorului, se celebrează și alte evenimente. De exemplu, actrița australiană Margot Robbie împlinește 36 de ani, fiind recunoscută pentru rolurile sale în filme precum „The Wolf of Wall Street” și „Barbie”. Pe lângă aceste evenimente, calendarul zilei include și nașterea unor personalități românești precum generalul Traian Moșoiu (1868), poetul Luca Ion Caragiale (1893) și scriitorul Octavian Paler (1926), precum și momente istorice precum brevetele pentru motorul cu abur (1698) și radio (1897), sau primul zbor al unui Zeppelin (1900).
Moștenirea lui Ștefan cel Mare, însă, transcende aceste evenimente punctuale, continuând să fie un pilon fundamental al istoriei și conștiinței naționale românești, un punct de referință pentru studiul leadershipului și al strategiei militare și diplomatice în context european.