Controverse persistente la 137 de ani de la deces
Misterul morții reprezintă subiectul principal al acestui articol. La 15 iunie 1889, Mihai Eminescu, "Luceafărul poeziei românești" și un gazetar vehement, s-a stins din viață la doar 39 de ani, în Casa de sănătate a medicului Șuțu din București. Decesul său, survenit acum 137 de ani, continuă să genereze dezbateri aprinse, împărțind istorici, medici și eminescologi în privința cauzelor reale. Titu Maiorescu, în jurnalul său din acea zi, nota: "Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienați, de o embolie. Luceafărul poeziei românești, poetul nepereche…". Această consemnare subliniază impactul imediat al pierderii sale în cultura română, dar nu lămurește controversele care aveau să urmeze.
Versiunea oficială, predată mult timp în școli și susținută de literatura de specialitate, atribuie moartea lui Eminescu unor complicații ale unei boli nervoase, agravate de sifilis și probleme cardiace. Cu toate acestea, documente și mărturii apărute în ultimele decenii, reluate și analizate de cercetători precum Nicolae Georgescu în volumul său "Eminescu târziu. Trecerea", contestă această narațiune. Ele sugerează o moarte violentă, cauzată de o lovitură primită în ospiciu, o ipoteză ce a reaprins scandalul și a alimentat speculațiile despre o posibilă crimă sau neglijență medicală gravă.
Una dintre cele mai tulburătoare mărturii provine de la Dumitru Cosmănescu, fost frizer al regelui și apropiat al poetului, care, într-un articol din ziarul "Universul" din 1926, a susținut că l-a îngrijit pe Eminescu în sanatoriul doctorului Șuțu. Cosmănescu a relatat că, în după-amiaza zilei morții, Eminescu ar fi fost lovit din spate cu o cărămidă în zona capului de către un alt pacient, în timpul unei plimbări în grădina ospiciului. "Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat", ar fi povestit frizerul, citându-l pe poet: "Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc… Asta m-a omorât!". Deși inițial considerată neverosimilă, această relatare este coroborată de scrisoarea surorii poetului, Harieta Eminovici, care afirma că moartea fratelui său "a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun", potrivit Digi24 și R3media.
Contrar acestei versiuni, medicul V. Vineș, care îl tratase pe Eminescu la Institutul Caritatea, a publicat în 1931 în "România medicală" o explicație diferită. El susținea că poetul suferea de o boală psihică severă și o afecțiune cardiacă mai veche. Doctorul Vineș a recunoscut că Eminescu fusese lovit accidental cu o piatră, dar a considerat rana superficială și vindecată rapid. Problema, în viziunea sa, ar fi apărut ulterior, când poetul și-ar fi infectat singur pansamentul, provocând un erizipel, o infecție gravă a pielii. Această complicație, combinată cu boala cardiacă preexistentă, ar fi dus la moartea prin sincopă cardiacă. Această explicație a fost preluată ulterior de George Călinescu și a devenit, pentru o mare parte a secolului XX, versiunea oficială a morții lui Eminescu.
Diagnosticul de sifilis, repetat ani la rând în biografiile poetului, este o altă zonă de controversă majoră. Nicolae Georgescu arată că multe dintre presupusele dovezi sunt indirecte și interpretate forțat. Mai mult, tratamentul cu mercur, standard pentru sifilis în acea epocă, i-ar fi putut agrava semnificativ starea generală. Cercetători moderni, precum dr. Vladimir Beliș, specialist în medicină legală, și dr. Ovidiu Vuia, neuropsihiatru, au reanalizat autopsia și simptomele lui Eminescu, concluzionând că diagnosticul de lues și demență paralitică era fals. Dr. Vuia, autor a peste 100 de lucrări în patologia creierului, a declarat categoric: "Eminescu nu a suferit de lues și nu a avut demența paralitică". Aceasta susține ipoteza unei intoxicații cu mercur, administrat în doze mult peste limita permisă, un tratament cunoscut pentru toxicitatea sa chiar și în cantități mici, conform R3media.
Condițiile din azilele psihiatrice ale vremii, unde pacienții violenți și cei liniștiți erau ținuți împreună fără supraveghere adecvată, ridică semne de întrebare serioase cu privire la neglijența instituțională. Nicolae Georgescu, deși nu afirmă direct asasinatul, sugerează că varianta unei lovituri mortale nu poate fi eliminată complet și vorbește despre o posibilă "a doua agresiune" asupra poetului, precum și despre încercările medicilor de a evita un scandal public. "Nu e vina stabilimentului că ținea laolaltă nebuni cuminți și furioși – ci a celor care l-au adus pe Eminescu aici", notează Georgescu, subliniind responsabilitatea celor care au decis internarea sa forțată.
Eminescu însuși era conștient de pericolul la care se expunea prin intransigența sa publicistică. El s-a arătat vehement împotriva înstrăinării Basarabiei, a politicilor interne ce vizau aservirea Imperiului Austro-Ungar și a "invaziei evreiești în Moldova", care, în opinia sa, a sărăcit dramatic populația rurală. Această poziție critică l-a transformat într-o "problemă internațională", iar atacurile sale ulterioare la adresa conducerii Partidului Conservator și chiar a lui Maiorescu au determinat reacții dure. Petre Carp, un influent politician conservator, este creditat cu celebra frază: "și mai potoliți-l pe Eminescu". Implicarea sa în dezvăluirea afacerii Warszawsky, o schemă de corupție prin care baronul A.M. Warszawsky, intendent al armatei ruse, obținea drepturi de a cumpăra alimente ieftin din România și a le revinde scump armatei țariste, ruinând țăranii români, a sporit presiunea asupra sa. Brusc, după un an de la aceste dezvăluiri, în 1883, Eminescu a fost internat forțat, iar diagnosticul de "nebunie" a apărut în presă, sugerând o tentativă de a-l reduce la tăcere. Faptul că protocolul de examinare și internare a fost încălcat, iar familia și Veronica Micle au fost ținute departe de el, întărește suspiciunile unui complot, potrivit R3media.
De ce contează
Misterul morții lui Mihai Eminescu transcende simpla curiozitate istorică, având implicații profunde asupra modului în care înțelegem rolul intelectualilor critici într-o societate și vulnerabilitatea lor în fața puterii. Dezbaterea continuă subliniază importanța eticii medicale și a responsabilității statului față de cetățenii săi, chiar și în vremuri tulburi. Pentru cititorii de astăzi, cazul Eminescu servește drept o reamintire a riscurilor asumate de jurnaliștii de investigație și a presiunilor politice care pot influența destinele individuale, chiar și ale celor mai luminoase minți. El ne invită să privim critic versiunile oficiale și să căutăm adevărul dincolo de narațiunile convenabile.
La mai bine de un secol de la trecerea sa în neființă, moartea lui Eminescu rămâne o enigmă nerezolvată. Deși documente diverse sugerează atât o moarte naturală, cauzată de boală, cât și o moarte violentă, ascunsă sub explicații medicale convenabile, cert este că ultimele sale luni de viață au fost marcate de suferință, izolare și tratamente medicale controversate. Imaginea poetului genial, internat într-un ospiciu și decedat în condiții neclare, continuă să provoace emoție și dezbateri în societatea românească. Rămân deschise întrebări esențiale: a fost Eminescu victima unei boli incurabile, a unei neglijențe medicale sau a unei acțiuni deliberate de suprimare a unei voci incomode?
Răspunsurile complete ar putea fi imposibil de obținut, dar efortul de a le căuta menține vie memoria unui geniu și ne obligă să reflectăm asupra libertății de exprimare și a prețului plătit pentru aceasta.