Detalii despre contract și implicații
Ministrul Sănătății, Alexandru Rogobete, a detaliat într-o conferință de presă susținută pe 1 aprilie 2026 situația contractelor de achiziție de vaccinuri COVID-19 și a punctat că obiectul procesului pierdut de țara noastră cu Pfizer este un contract semnat în anul 2021, care viza achiziția a 30 de milioane de doze. Ministrul a menționat că decizia tribunalului belgian este executorie, însă Ministerul Sănătății nu are fonduri pentru a acoperi datoria.
„Nu, astăzi Ministerul Sănătății nu are această sumă în bugetul de stat”, a adăugat Rogobete. În timpul conferinței de presă, ministrul Sănătății a afișat un grafic care explică situația contractelor de achiziție de vaccinuri COVID-19. Alexandru Rogobete a punctat că obiectul procesului pierdut de România cu Pfizer a fost contractul semnat în anul 2021 (în perioada ministrei USR Ioana Mihăilă).
„Decizia tribunalului se referă strict la cele 29 de milioane de doze care nu au mai fost comandate și nici livrate, dar sunt parte din contractul semnat în 2021 (...) Ce este greșit - acea cantitate uriașă semnată în mai 2021, care nu avea legătură cu realitatea, nicio estimare medicală sau directă”, a declarat Alexandru Rogobete. Acesta a menționat, însă, că România a decis să nu mai respecte contractul cu Pfizer în timpul mandatului fostului ministru PSD, Alexandru Rafila.
„Decizia de a nu mai comanda și a face acele amendamente din 2022 (...) a fost decizia ministrului în funcție la acel moment și a prim-ministrului de la acel moment (...) Ele au fost contractate și conform contractului exista obligația de a fi plătite, chiar dacă nu erau comandate”, a menționat Alexandru Rogobete. În acest context, ministrul a subliniat că România nu ar fi avut nevoie de cele 29 de milioane de doze contractate în anul 2021. „Este adevărat că în mai 2021 nu știam în ce direcție va merge sau nu pandemia, dar în mai 2021 știam sigur că populația nu se va dubla”, a mai declarat Alexandru Rogobete.
În anul 2023, când pandemia de COVID-19 în România și Uniunea Europeană se ameliorase, Comisia Europeană și Pfizer au încheiat un amendament care presupunea reducerea numărului de doze contractate de fiecare țară și extinderea livrării, din anul 2023 și până în anul 2026, după cum arăta Context.ro în 2024. Guvernul României, reprezentat în 2023 de ministrul Sănătății Alexandru Rafila, a refuzat să semneze acest amendament, astfel că a rămas cu prevederile stabilite în contractul inițial din 2021 (semnat de fosta ministră USR, Ioana Mihăilă), care obliga țara noastră să cumpere 32 de milioane de doze de vaccin până în iunie 2023.
„Dacă ar fi făcut acest lucru (n.r. Guvernul României să semneze amendamentul), i-ar fi permis să reducă numărul total de doze achiziționate, să reducă volumele care urmau să fie livrate în 2023 și să repartizeze livrarea dozelor rămase pe perioada 2023 până la sfârșitul anului 2026”, arăta Pfizer în plângerea depusă în instanță, potrivit publicației citate. Ministerul Sănătății a subliniat în 2023 că a refuzat să semneze amendamentul din cauza „condițiilor propuse”, anume plata compensatorie a dozelor de vaccin, fără să ofere detalii despre costurile pe care acea plată le presupunea. Guvernul ceruse pe 27 iunie 2023 ca Pfizer să amâne livrarea de vaccinuri „pentru o perioadă nespecificată”.
„Solicitarea României este cu atât mai surprinzătoare cu cât a decis să nu adere la Amendamentul (…) care tocmai i-ar fi dat posibilitatea de a reduce volumul de doze achiziționate pentru a fi livrate și de a amâna livrarea dozelor rămase, care i-ar fi permis să facă faţă dificultăţilor invocate”, mai arată compania farmaceutică Pfizer în plângerea obținută de Context.ro în 2024. Pfizer mai sublinia că a cerut Guvernului să participe la o mediere, alături de reprezentanți ai Comisiei Europene, pentru a nu ajunge în instanță, însă la această solicitare Executivul „nu a răspuns niciodată”.
În cererea de chemare în judecată, compania farmaceutică a cerut României să respecte contractul și să achite, pe lângă valoarea dozelor de vaccin, „o dobândă la rata de finanțare a Băncii Centrale Europene plus 5 puncte”. Cheltuielile de judecată erau stabilite la 22.500 de euro.
Ioana Mihăilă, fost ministru USR al Sănătății când România a decis să intre în contractul negociat de Comisia Europeană pentru vaccinurile anti-Covid, a declarat miercuri după pierderea procesului cu Pfizer că ”România nu putea negocia individual numărul de doze, dat fiind că ”distribuția se făcea de către Comisia Europeană, proporțional cu populația fiecărui stat (pro-rata).”
Ea a susținut că prăbușirea ratei de vaccinare sub presiunea campaniilor anti-vaccin a dus la neutilizarea a milioane de doze. Mihăilă susține că vina pentru pierderea procesului aparține guvernului care a refuzat să renegocieze contractul cu Pfizer. Deși nu a numit guvernul responsabil, decizia a fost luată de guvernul Ciucă, în care Ministerul Sănătății era condus de Alexandru Rafila. Astăzi, România a pierdut în primă instanță procesul cu Pfizer privind neonorarea contractului de livrare a vaccinurilor anti-COVID pentru anii 2022–2023.
„Am fost întrebată cine este responsabil pentru cele aproximativ 600 de milioane de euro pe care România ar trebui să le achite ca urmare a acestei decizii. Pentru că în mai 2021 mă aflam la conducerea Ministerului Sănătății, în momentul în care Guvernul României a decis să rămână în contractul cu furnizorul, consider necesar să explic contextul și, mai ales, ce ar fi putut fi făcut ulterior pentru a evita situația de astăzi.
Pentru o analiză corectă, trebuie să ținem cont de trei elemente esențiale: – Contextul deciziei din 2021 – Clauzele contractuale și mecanismul de alocare a dozelor la nivel european – Deciziile (sau lipsa lor) după anul 2021. 1. Contextul deciziei din 2021 Propunerea Comisiei Europene a fost transmisă Ministerului Sănătății în mai 2021, la finalul valului 3 pandemic. La acel moment: – România avea peste 100.000 de vaccinări/zi, dintre care peste 90.000 cu vaccin Pfizer – existau deja date solide din „viața reală” (Israel, Marea Britanie) care arătau că vaccinarea reduce cu peste 90% riscul de spitalizare și deces – apăruseră primele cazuri de infecție cu varianta Delta, inclusiv în România – necesitatea rapelurilor și a vaccinurilor adaptate devenise evidentă.
În acest context, decizia de a asigura accesul la vaccin și pentru anii următori nu a fost una arbitrară, ci una fundamentată medical și epidemiologic. A fost o decizie în care am ales să prioritizăm sănătatea publică și viețile oamenilor, într-un moment în care riscurile erau reale și imediate. 2. Clauzele contractuale și alocarea dozelor România NU putea negocia individual numărul de doze. Distribuția se făcea de către Comisia Europeană, proporțional cu populația fiecărui stat (pro-rata). Opțiunile erau: fie să nu participăm deloc la mecanism pentru 2022–2023 fie să acceptăm alocarea integrală (aprox. 15 milioane doze/an). Toate statele membre au ales să rămână în contract. Este important de subliniat: decizia nu era despre „câte doze cumpărăm”, ci despre dacă România mai are sau nu acces la vaccin în 2022–2023. 3. Ce s-a întâmplat după 2021 Aici se află, de fapt, cheia situației actuale. – Rata de vaccinare a scăzut dramatic – Încrederea publică s-a prăbușit, inclusiv pe fondul lipsei de reacție a statului în fața campaniilor antivaccinare – România a ajuns nu doar să abandoneze vaccinarea anti-COVID, ci să înregistreze scăderi alarmante și la vaccinările pediatrice, unele sub 50%.
În același timp, trebuie pusă o întrebare esențială: Dacă toate statele UE au rămas în contract, de ce doar România, Ungaria și Polonia se află în această situație? Pentru că majoritatea statelor: – au renegociat contractele – au re-eșalonat livrările pe perioade mai lungi – au adaptat strategiile pentru a proteja populațiile vulnerabile. România a ales să nu folosească aceste mecanisme. Concluzia este simplă: Decizia din 2021 trebuie analizată în contextul epidemiologic de atunci și prin prisma responsabilității de a proteja viețile oamenilor. Problema majoră nu este că România a rămas în contract, ci că ulterior nu a gestionat responsabil consecințele acestei decizii.
Iar costurile acestei lipse de acțiune le vedem astăzi.