Schimb aprins de replici privind Yemenul și Iranul
China acuză reprezintă subiectul principal al acestui articol. Reprezentantul permanent adjunct al Chinei la Națiunile Unite, Sun Lei, a acuzat marți, 14 iulie 2026, Statele Unite că au aruncat Orientul Mijlociu „într-o prăpastie periculoasă” prin lansarea de atacuri militare împotriva Iranului. Declarația a fost făcută în cadrul unei dezbateri a Consiliului de Securitate al ONU, axată inițial pe activitățile rebelilor houthi din Yemen, dar care a escaladat într-un schimb de acuzații reciproce între Beijing și Washington, potrivit AFP și Agerpres.
Sun Lei a subliniat că „Statele Unite poartă o responsabilitate incontestabilă pentru situația actuală din Yemen și din Marea Roșie”. Diplomatul chinez a adăugat că SUA sunt cele care „obstructionează eforturile Consiliului de a pune capăt ostilităților, de a proteja populația din Gaza și de a preveni escaladarea tensiunilor” în regiune. Critica sa a atins apogeul când a acuzat Washingtonul că a lansat atacuri militare împotriva Iranului „fără autorizația Consiliului de Securitate și chiar în timp ce negocierile erau în desfășurare între Statele Unite și Iran”, acțiuni care, în opinia sa, au aruncat regiunea într-o nouă criză.
Aceste acuzații au venit ca răspuns la remarcile ambasadorului SUA la ONU, Mike Waltz, care a acuzat China de încălcarea embargoului asupra armelor impus rebelilor houthi. Waltz a declarat că „state precum Iranul și, într-o oarecare măsură, companii și entități chineze, au încălcat rezoluția 2216 fără consecințe reale”. Rezoluția 2216, adoptată de Consiliul de Securitate al ONU în 2015, impune un embargou asupra armelor împotriva grupării houthi și a aliaților săi, precum și sancțiuni individuale, cerând încetarea ostilităților și retragerea din teritoriile ocupate în Yemen. Această rezoluție este un pilon al eforturilor internaționale de stabilizare a Yemenului, o țară devastată de ani de conflict.
Contextul regional este extrem de tensionat. Conflictul din Yemen, care durează de peste un deceniu, a generat una dintre cele mai grave crize umanitare din lume. Potrivit datelor ONU din 2023, peste 21 de milioane de yemeniți, adică două treimi din populație, au nevoie de asistență umanitară. Atacurile houthi asupra navelor comerciale din Marea Roșie, intensificate de la sfârșitul anului 2023 ca formă de protest împotriva acțiunilor Israelului în Gaza, au perturbat comerțul global și au determinat o intervenție militară condusă de SUA și Marea Britanie. Aceste intervenții, la rândul lor, au fost criticate de China și Rusia ca fiind destabilizatoare și lipsite de legitimitate internațională fără un mandat clar al Consiliului de Securitate.
Dincolo de Yemen, tensiunile dintre SUA și Iran au o istorie lungă, marcată de sancțiuni economice, incidente militare și eșecul acordului nuclear din 2015. Retragerea SUA din acest acord în 2018, sub administrația Trump, și reimpunerea sancțiunilor au adâncit neîncrederea și au alimentat o cursă a înarmărilor regionale. Declarațiile lui Sun Lei sugerează că Beijingul percepe acțiunile militare americane recente împotriva Iranului nu doar ca o încălcare a suveranității, ci și ca o subminare a oricăror eforturi diplomatice de detensionare, inclusiv cele în care SUA ar fi fost implicate.
Perspectiva chineză, reiterată de Sun Lei, este că Statele Unite ar trebui „să își examineze propriile acțiuni” în loc să încerce „să defăimeze alte țări și să arunce vina asupra lor”. Această poziție reflectă o tendință mai largă a Chinei de a contesta hegemonia americană și de a promova o ordine mondială multipolară, în care intervențiile militare unilaterale sunt descurajate. Beijingul, care a devenit un actor economic major în Orientul Mijlociu, caută să-și extindă influența diplomatică și să se poziționeze ca un mediator neutru, deși este adesea acuzat de Occident de complicitate tacită cu regimuri autoritare sau de încălcarea sancțiunilor internaționale, așa cum a sugerat ambasadorul Waltz.
Comparațiile cu situații anterioare arată un tipar. De exemplu, invazia Irakului din 2003, condusă de SUA fără un mandat explicit al ONU, este frecvent citată de critici ca un precedent al acțiunilor unilaterale care au destabilizat regiunea. Similar, intervențiile în Libia din 2011, deși autorizate de ONU, au fost ulterior criticate pentru consecințele pe termen lung asupra stabilității țării. Prin comparație, în cazul actual, acuzațiile Chinei se concentrează pe lipsa autorizației Consiliului de Securitate pentru atacurile împotriva Iranului, o cerință fundamentală a dreptului internațional care vizează prevenirea escaladării necontrolate a conflictelor.
Această dispută la ONU evidențiază diviziunile profunde din cadrul Consiliului de Securitate, unde dreptul de veto al membrilor permanenți (China, Franța, Rusia, Regatul Unit, Statele Unite) blochează adesea rezolvarea rapidă a crizelor. În 2025, un raport al think tank-ului European Council on Foreign Relations a arătat că peste 60% dintre rezoluțiile majore privind conflictele globale au fost blocate sau modificate semnificativ din cauza vetourilor sau amenințărilor cu veto, în special de către Rusia și China în contextul rivalității cu SUA.
**De ce contează**
Această confruntare diplomatică dintre China și SUA la ONU este crucială deoarece reflectă tensiunile geopolitice globale și impactul lor direct asupra stabilității Orientului Mijlociu. Acuzațiile reciproce subminează eforturile de cooperare internațională necesare pentru a aborda crize umanitare precum cea din Yemen și pentru a preveni escaladarea conflictelor. Pentru România și Uniunea Europeană, care depind de stabilitatea rutelor comerciale din Marea Roșie și de securitatea aprovizionării cu energie, aceste tensiuni cresc riscurile economice și de securitate, necesitând o diplomație activă pentru detensionare și respectarea dreptului internațional.
În pofida acestui schimb de replici tensionat, nu se întrevede o rezolvare rapidă a divergențelor. Consiliul de Securitate rămâne divizat, iar acțiunile unilaterale ale marilor puteri continuă să complice peisajul securitar regional. Presiunea internațională va continua să crească asupra ambelor părți pentru a găsi o soluție diplomatică, mai ales în contextul riscului de extindere a conflictului din Gaza și a atacurilor houthi din Marea Roșie. Rămâne de văzut dacă dialogul, chiar și aprins, poate duce la o reevaluare a strategiilor sau la o intensificare a eforturilor de mediere din partea altor actori internaționali.
Fără o abordare concertată, Orientul Mijlociu riscă să rămână un focar de instabilitate globală.