Transformarea NATO și importanța strategică a României și Turciei
Summitul NATO recent încheiat la Ankara marchează o schimbare istorică de paradigmă pentru blocul nord-atlantic, adaptată noilor realități geopolitice, conform profesorului universitar Ștefan Ciochinaru, analist de politică externă, invitat la emisiunea „Puterea Știrilor”. Acesta a declarat că „asistăm la trecerea de la o alianță a păcii și democrației, la adaptarea provocărilor tot mai mari ale statelor revizioniste și iliberale la adresa ordinii internaționale bazate pe reguli. NATO 3.0, care se naște la Ankara, revine într-un fel la alianța originală de după al Doilea Război Mondial, o alianță cu arma la picior, pregătită să lupte.”
Această transformare este esențială într-un conflict de uzură, cum este cel din Ucraina, și pune accentul pe capacitatea de producție și reziliență, nu doar pe descurajare. Ciochinaru subliniază că „apărarea colectivă a reprezentat nucleul declarației: reafirmararea explicită a articolului 5 și definirea Rusiei ca amenințare pe termen lung. Declarația finală mută accentul de la promisiunile politice la angajamentele industriale și financiare, prin extinderea capacităților industriale.”
Un aspect crucial al summitului, evidențiat de Ciochinaru, este redefinirea conflictului din Ucraina ca o barieră directă de protecție pentru aliații de pe flancul estic. „Câștigurile României nu pot fi separate de câștigurile Alianței. Faptul că Ucraina este tratată acum ca parte integrantă a securității transatlantice și s-a trecut de la logica pachetelor de urgență la planificarea multianuală reprezintă lucruri foarte importante. Pentru România și flancul estic în general, asta înseamnă că linia frontului ucrainean este considerată acum o linie de protecție pentru NATO, nu doar un conflict extern.”
Pe lângă aceste aspecte, summitul de la Ankara a reafirmat rolul strategic al Turciei, o țară aflată la intersecția unor teatre strategice multiple: Marea Neagră, Orientul Mijlociu, Marea Mediterană și Caucazul. Profesorul Hüseyin Bağcı, co-fondator al Ankara Global Advisory Group și profesor la Universitatea Tehnică a Orientului Mijlociu, a explicat la „Pașaport diplomatic” că Turcia își asumă acum o politică de echilibru al puterii, încercând să fie un furnizor de securitate și un mediator în conflicte, de la Ucraina și Rusia la Azerbaidjan și Armenia, sau Etiopia și Somalia.
Bağcı a menționat că, deși Turcia nu aplică sancțiunile economice împotriva Rusiei, nefiind membră a Uniunii Europene, politica sa de securitate rămâne alături de Occident. „Turcia nu recunoaște oficial anexarea Crimeei și nu acceptă nici intervenția Rusiei în Ucraina.” Această poziție complexă îi permite Ankarei să mențină canale de comunicare deschise cu Moscova, o abilitate strategică în contextul actual. De asemenea, el a subliniat că Turcia nu va părăsi niciodată NATO atâta timp cât Alianța nu se dizolvă, consolidând astfel poziția geostrategică a țării.
Unul dintre cele mai semnificative câștiguri strategice pentru România, potrivit lui Ciochinaru, este tocmai revenirea Turciei în centrul aranjamentelor de securitate ale NATO. „Cea mai importantă mutație care s-a petrecut odată cu acest summit este revenirea Turciei în centrul aranjamentelor de securitate ale NATO. Iată că în momentul de față Turcia își asumă un rol nou în NATO și din acest moment România nu mai este singură în Marea Neagră. Turcia este aliatul cel mai interesat, alături de noi, de ceea ce se întâmplă în Marea Neagră.”
Această perspectivă este susținută și de profesorul Bağcı, care a declarat că „Marea Neagră nu mai este un lac rusesc”, pentru prima dată din 1774. Turcia deține controlul strâmtorilor prin Convenția de la Montreux din 1936, având astfel o poziție cheie în regiune. Relația dintre România și Turcia este descrisă de Bağcı ca fiind una cu „zero probleme”, oferind oportunități crescute de cooperare, mai ales în cadrul NATO, unde împărtășesc valori comune și interese de securitate.
Summitul de la Ankara a abordat și conceptul de „NATO 3.0”, o idee conform căreia Europa va fi mai responsabilă de propria securitate, pe măsură ce Statele Unite își reduc treptat prezența. Bağcı crede că NATO va „renaște, va căpăta un nou avânt”, iar țările europene vor trebui să își mărească cheltuielile de apărare de la 2% la 5% în următorii ani, un efort care se va ridica la peste un trilion de dolari. Acest lucru, consideră el, este „probabil cel mai mare succes al lui Donald Trump”, care i-a forțat pe europeni să cheltuiască mai mult pentru propria apărare, reducând astfel cheltuielile americane. Turcia, la rândul său, își crește și ea cheltuielile de apărare și se remarcă prin faptul că produce și vinde mai multe arme decât cumpără, devenind un furnizor important de drone și muniții pentru țările baltice și cele din Europa Centrală și de Est.
În ciuda retoricii agresive a Rusiei și a războiului hibrid, profesorul Bağcı nu anticipează o intervenție militară rusă directă împotriva țărilor NATO în viitorul previzibil, argumentând că „rușii și-au învățat lecția în Ucraina” și nu au capacitățile economice, politice sau militare necesare, în afară de armele nucleare, care nu pot fi folosite în Europa. Cu toate acestea, el subliniază importanța ca țările europene să-și dezvolte capacitățile militare, pregătindu-se pentru cel mai rău scenariu. Cooperarea actuală dintre România, Turcia și Bulgaria privind deminarea Mării Negre este un exemplu concret al acestei consolidări regionale, vitală în fața agresiunii rusești continue.
De ce contează
Transformarea NATO la Ankara are implicații directe și profunde pentru securitatea României și a întregului flanc estic. Reafirmarea Articolului 5 și definirea Rusiei ca amenințare pe termen lung, alături de angajamentele concrete pentru extinderea capacităților industriale, asigură un cadru de apărare mai robust. Pentru România, această schimbare înseamnă că linia frontului ucrainean este acum o linie de protecție directă a NATO, iar parteneriatul strategic consolidat cu Turcia în Marea Neagră reduce vulnerabilitățile regionale. Creșterea cheltuielilor de apărare în Europa și dezvoltarea industriilor naționale de armament, inclusiv în Turcia, contribuie la o mai bună descurajare și reziliență pe termen lung, protejând interesele naționale românești într-un context geopolitic volatil.
Concluzie
Summitul NATO de la Ankara a marcat o etapă decisivă în reconfigurarea Alianței, transformând-o într-o organizație „cu arma la picior”, pregătită să răspundă amenințărilor contemporane. Accentul pe apărarea colectivă, capacitățile industriale și definirea clară a Rusiei ca amenințare pe termen lung, alături de planificarea multianuală pentru Ucraina, consolidează semnificativ flancul estic. Rolul reînnoit al Turciei în Marea Neagră, descris ca un partener cu „zero probleme” pentru România, oferă Bucureștiului un aliat strategic esențial în securitatea regională.
Rămâne de văzut cum se vor materializa angajamentele financiare și industriale ale statelor membre și cum va evolua dinamica complexă a Turciei între Occident și Rusia, dar direcția stabilită la Ankara indică o Alianță mai proactivă și mai bine echipată pentru provocările viitoare.