Europa, prinsă între SUA schimbătoare și Turcia autocratică
Pe fondul pregătirilor pentru summitul NATO de la Ankara, programat pentru săptămâna viitoare, relațiile transatlantice sunt tensionate, iar poziționările președintelui american Donald Trump și ale omologului său turc, Recep Tayyip Erdoğan, generează incertitudine și discuții aprinse în rândul liderilor europeni. Potrivit analistului Henri J. Barkey, de la Council on Foreign Relations, Trump și Erdoğan par să opereze într-o manieră care validează reciproc interesele, în timp ce Europa se confruntă cu o dilemă strategică profundă.
Summitul de la Ankara se anunță crucial, nu doar pentru agenda oficială a NATO, ci și pentru dinamica geopolitică pe care o relevă. Henri J. Barkey subliniază că prezența lui Trump la Ankara conferă lui Erdoğan o dublă victorie: legitimitate globală în fața publicului extern și consolidarea regimului său autocratic pe plan intern. Un exemplu elocvent al acestei tendințe este refuzul NATO de a acredita jurnaliști de opoziție la cererea guvernului turc, o decizie trecută sub tăcere de administrația americană, spre deosebire de precedentele. În plus, sute de persoane au fost arestate în Turcia înainte de summit, context în care guvernul SUA a păstrat o tăcere neobișnuită, fapt remarcat de Barkey.
Strategia Turciei, sub conducerea lui Erdoğan, a fost una complexă și adesea contradictorie. Pe de o parte, Ankara a continuat să sprijine Ucraina, furnizând armament și intermediind un coridor vital pentru exportul de cereale prin Marea Neagră la începutul războiului, menținând totodată o cale deschisă pentru negocieri. Pe de altă parte, Turcia a continuat comerțul cu Rusia și a primit turiști ruși, o abordare care contrastează cu sancțiunile occidentale. Această ambivalență este percepută de europeni ca o sursă de îngrijorare, în contextul în care Turcia deține cea mai mare armată NATO din Europa, iar dependența de aceasta devine o realitate dificilă.
Amenințările lui Trump privind o posibilă ieșire a SUA din NATO și acuzațiile sale de „neloialitate” la adresa europenilor au generat o „noapte a terapiei” la Bruxelles, la sfârșitul lunii ianuarie 2026, conform The Wall Street Journal. Liderii UE, fără aghiotanți și telefoane, și-au exprimat deschis frustrările și anxietățile, analizând posibilitatea unui viitor în care America nu mai este un aliat de încredere. Președintele francez Emmanuel Macron a concluzionat că „nu există cale de întoarcere”, iar majoritatea liderilor au convenit că Europa trebuie să devină mai independentă strategic. Prim-ministrul belgian a deplâns riscul ca Europa să devină un „sclav jalnic” pentru Statele Unite. Totuși, prim-ministrul italian Giorgia Meloni a avut o poziție diferită inițial, susținând că, deși nu-l agreau pe Trump, puteau discuta cu el. Ulterior, chiar și Meloni și-a reevaluat opiniile, considerând acțiunile lui Trump drept „nerezonabile”, mai ales după atacurile aeriene americane din Iran care au dus la creșterea prețurilor la combustibili în Europa.
Într-un context de „de-americanizare” accelerată, guvernele europene, de la Franța la Olanda, elimină discret tehnologia americană din sistemele lor, optând pentru software-ul open-source european și încurajând funcționarii publici să nu mai utilizeze Microsoft Teams și Office. Această tendință este susținută de investiții de sute de miliarde de dolari pentru a sprijini companii private europene din industria aerospațială, inteligență artificială și centre de date, cu scopul de a reduce dependența de giganții americani. Un raport de evaluare din sudul Europei, citat de WSJ, avertiza că „nu aveți de-a face cu un guvern cu proceduri stabilite, ci cu un individ capricios”, în timp ce MI6 a descris o a doua președinție Trump ca fiind „ca o întâlnire de la „The Crucible” cu „Wolf Hall” – referințe la piese fictive despre procesele vrăjitoarelor din Salem și curtea instabilă a lui Henric al VIII-lea.
Pe lângă tensiunile politice, un sondaj intern al NATO, ale cărui detalii nu au fost pe deplin publicate, arată efectele atacurilor lui Trump asupra percepției alianței. În paralel, Canada propune înființarea unei Bănci pentru Apărare, Securitate și Reziliență (DSRB) la summitul de la Ankara, cu scopul de a atrage până la 133 de miliarde de dolari pentru consolidarea apărării națiunilor aliate. Principalul negociator canadian, Isabelle Hudon, a declarat pentru Reuters, citat de Agerpres, că Canada intenționează să anunțe lista membrilor fondatori, majoritatea fiind țări europene. Această inițiativă, promovată de premierul canadian Mark Carney, face parte dintr-un apel mai larg pentru formarea unei alianțe a „puterilor medii” care să contracareze fracturarea ordinii mondiale tradiționale conduse de SUA. Deși Coreea de Sud este în discuții, nicio altă țară din G7 nu este aproape de a adera în acest moment, iar soarta proiectului depinde de sprijinul țărilor cu bonitate AAA.
Henri J. Barkey atrage atenția și asupra altor acțiuni ale lui Trump care au favorizat Turcia, cum ar fi vânzarea a aproximativ optzeci de motoare de aeronave F-110, tranzacție blocată anterior de Congres. Aceasta este crucială pentru Turcia, care își propune să-și construiască propriul avion de vânătoare de generația a cincea, KAAN. De asemenea, Trump a susținut intervențiile turcești în Siria, care au dus la strămutarea a peste 180.000 de kurzi, oferindu-i lui Erdoğan încă o victorie regională, așa cum punctează Barkey.
De ce contează
Această dinamică complexă dintre Washington, Ankara și capitalele europene subliniază o reconfigurare majoră a alianțelor și a securității globale. Pentru România, ca stat membru NATO și situat la granița estică a Uniunii Europene, aceste tensiuni și incertitudini sunt de o importanță capitală. O slăbire a coeziunii NATO sau o dependență crescută de o Turcie cu tendințe autocratice ar putea afecta direct securitatea regională. De asemenea, eforturile europene de „de-americanizare” și consolidare a autonomiei strategice, inclusiv prin inițiative precum Banca Canadiană pentru Apărare, ar putea influența viitoarele investiții în apărare și parteneriatele militare, având implicații directe asupra capacității României de a-și apăra interesele.
În concluzie, summitul NATO de la Ankara nu este doar o reuniune diplomatică obișnuită, ci un barometru al schimbărilor profunde în ordinea mondială. Relația atipică dintre Donald Trump și Recep Tayyip Erdoğan, marcată de interese convergente, conturează o nouă realitate geopolitică. Europenii, confruntați cu un președinte american imprevizibil și cu o Turcie care își consolidează poziția regională, sunt forțați să-și reevalueze strategiile de apărare și alianțele. Întrebarea fundamentală rămâne dacă Europa va reuși să-și construiască o autonomie strategică suficientă pentru a naviga prin aceste ape tulburi, sau dacă va rămâne prinsă între influența fluctuantă a SUA și ambițiile tot mai pronunțate ale Turciei.
Viitorul NATO și al securității europene depind în mare măsură de răspunsurile la aceste provocări, care se vor contura, probabil, în lunile următoare summitului de la Ankara.