MAE român respinge acuzațiile după afirmațiile NATO
Iranul a acuzat joi, 25 iunie 2026, NATO de „complicitate activă” într-un „război de agresiune ilegală” împotriva sa, vizând explicit România și Italia drept state participante. Acuzațiile vin în urma declarațiilor secretarului general al NATO, Mark Rutte, care a lăudat sprijinul european pentru operațiunile militare americano-israeliene împotriva Iranului, menționând că aeroportul din București și-a redus traficul aerian comercial pentru a facilita avioanele-cisternă americane. „Aceasta este o mărturie clară și copleșitoare a complicității active a NATO într-un război de agresiune ilegal împotriva unui stat membru suveran al ONU”, a declarat Esmaeil Baghaei, purtătorul de cuvânt al Ministerului iranian de Externe, pe platforma X.
Potrivit lui Rutte, în timpul apariției sale la emisiunea „Special Report with Bret Baier” de pe Fox News, aproximativ 500 de avioane americane au decolat de pe bazele americane din Italia pentru a sprijini operațiunea militară israeliano-americană denumită „Epic Fury”, lansată pe 28 februarie. La nivelul întregii Europe, între 4.000 și 5.000 de misiuni de zbor au fost efectuate de pe baze europene. Secretarul general NATO a subliniat rolul României, afirmând că în București, „aeroportul era folosit pentru instalațiile destinate avioanelor-cisternă”, ceea ce a necesitat reducerea traficului aerian comercial. Aceste remarci au fost făcute în contextul presiunilor reînnoite ale fostului președinte american Donald Trump asupra aliaților NATO de a crește contribuțiile la apărarea colectivă.
Reacția Teheranului a fost imediată și vehementă. Esmaeil Baghaei a susținut că declarațiile lui Rutte reprezintă o recunoaștere a implicării NATO într-un conflict pe care Iranul îl consideră ilegal și o încălcare a dreptului internațional și a principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite. Oficialul iranian a adăugat că statele implicate, inclusiv Italia și România, „trebuie să răspundă pentru toate consecințele” și să explice propriilor cetățeni și comunității internaționale de ce au ales să sprijine ceea ce el a numit „atacuri împotriva Iranului”. Baghaei a făcut referire și la mai multe orașe iraniene, precum Teheran, Isfahan, Tabriz, Shiraz și Bandar Abbas, despre care a afirmat că au fost afectate de aceste atacuri.
În timp ce Ministerul italian al Apărării a condamnat rapid declarațiile lui Rutte, calificându-le drept „un mesaj complet înșelător” și precizând că Roma a permis SUA să folosească baze doar pentru zboruri tehnice și logistice, nu pentru misiuni de luptă, reacția României a venit ulterior. Ministerul Afacerilor Externe (MAE) de la București a transmis că România „nu a fost parte a acestui conflict”, reiterând că prioritatea țării a fost „sprijinirea constantă a eforturilor diplomatice care au avut ca scop dezescaladarea regională și obținerea unui climat de pace și securitate în Orientul Mijlociu”. MAE a subliniat că decizia României de a pune la dispoziție baza aeriană din județul Constanța pentru avioanele de realimentare americane a fost luată în contextul acordurilor bilaterale existente cu SUA, ca o țară aliată cu responsabilități și angajamente pe care le respectă pe deplin. De asemenea, a precizat că toate deciziile României sunt conforme cu prevederile Cartei ONU și cu normele relevante de drept internațional.
Contextul regional și global al acestor evenimente este marcat de tensiuni crescânde în Orientul Mijlociu, unde operațiunile militare au escaladat, iar alianțele strategice sunt puse la încercare. Deși NATO, ca organizație, nu a declarat oficial participarea la un război împotriva Iranului, declarațiile secretarului său general sugerează un sprijin logistic și operațional substanțial din partea statelor membre. Această situație reamintește de precedente istorice, cum ar fi utilizarea bazelor europene în timpul Războiului Rece sau în conflictele din Balcani, unde sprijinul logistic a fost crucial pentru succesul operațiunilor militare. Comparația cu alte state europene, precum Germania sau Franța, care au adoptat o poziție mai rezervată în anumite conflicte, subliniază diferențele de abordare în cadrul Alianței Nord-Atlantice.
Implicațiile pentru România sunt semnificative. Pe de o parte, Bucureștiul își reafirmă angajamentul față de parteneriatul strategic cu Statele Unite și statutul de aliat NATO, un pilon fundamental al politicii sale externe și de securitate încă de la aderarea la Alianță în 2004. Pe de altă parte, acuzațiile iraniene aduc România într-o lumină diplomatică delicată, putând afecta relațiile bilaterale cu Teheranul și percepția sa în regiunea Orientului Mijlociu. Este o demonstrație a echilibrului fragil pe care statele membre NATO trebuie să îl mențină între angajamentele aliate și gestionarea relațiilor diplomatice cu țări non-aliate, mai ales în contexte de conflict regional. Un exemplu relevant este participarea României la misiuni NATO în Afganistan (începând cu 2002) și Irak (începând cu 2003), unde sprijinul logistic și militar a fost consistent, dar a generat și dezbateri interne privind costurile și beneficiile implicării.
De ce contează
Acuzațiile Iranului și răspunsul României subliniază tensiunile geopolitice actuale și rolul complex al statelor membre NATO în sprijinirea operațiunilor militare americane. Pentru cetățenii români, implicarea logistică, deși prezentată ca parte a angajamentelor aliate, poate ridica întrebări privind riscurile și beneficiile poziționării țării într-un conflict regional fierbinte. Această situație evidențiază necesitatea unei comunicări transparente din partea autorităților și a unei evaluări atente a impactului deciziilor de politică externă asupra securității și stabilității naționale, mai ales într-o regiune deja volatilă.
În perioada următoare, se anticipează o continuare a dialogului diplomatic între România și Iran, probabil prin canale oficiale, pentru clarificarea pozițiilor. Rămâne de văzut dacă acuzațiile iraniene vor avea un impact pe termen lung asupra relațiilor bilaterale sau dacă vor rămâne un episod izolat. De asemenea, declarațiile lui Mark Rutte ar putea genera discuții interne în cadrul NATO privind modul în care sprijinul logistic este comunicat și perceput la nivel internațional, în special în legătură cu statele care nu sunt direct implicate în operațiuni de luptă.
Se impune o analiză mai profundă a modului în care angajamentele bilaterale și multilaterale se intersectează cu normele dreptului internațional și cu aspirațiile de pace regională.