Dan Dungaciu despre provocările securității europene
Uniunea Europeană se confruntă cu o dilemă strategică majoră, oscilând între consolidarea parteneriatului cu NATO și aspirația de a-și crea o forță militară proprie, capabilă să gestioneze provocările de securitate. Sociologul Dan Dungaciu subliniază că "suma armatelor naționale nu formează armata europeană. Europa nu are cum să preia structurile NATO", evidențiind naivitatea unei astfel de abordări și complexitatea coordonării militare la nivel continental.
Această discuție are loc într-un context geopolitic tensionat, marcat de războiul din Ucraina și de o reevaluare a rolului statelor membre în securitatea regională și globală. Potrivit lui Dungaciu, europenii afișează o "poziționare foarte bizară", dorind simultan o întâlnire a flancului european al NATO și o armată europeană, fără a oferi o explicație clară a modului în care aceste două obiective ar putea coexista sau se completează. Această lipsă de coerență strategică este percepută ca o dorință de a prelua conducerea, însă structurile de comandă actuale rămân predominant americane, o realitate care complică semnificativ orice tentativă de a construi o armată europeană independentă.
Un aspect crucial adus în discuție de Dan Dungaciu este rolul Turciei, pe care o consideră "un actor major" și "un jucător" în regiune, chiar dacă "nouă nu ne place de Erdogan". Sociologul critică ipocrizia anumitor state europene care se consideră "sfinți ai Europei" și judecă aspru regimul de la Ankara, ignorând propriile deficiențe democratice sau acțiuni politice controversate, cum ar fi "închiderea alegerilor" sau arestările în țări precum Germania. Această perspectivă subliniază necesitatea unei abordări mai pragmatice și mai puțin moralizatoare în relațiile internaționale ale UE.
Discuția despre securitate se extinde și asupra riscului ca Uniunea Europeană, în efortul său de a contracara Rusia, să adopte trăsături autoritare. Dan Dungaciu avertizează că "Uniunea Europeană trebuie să aibă grijă ca în războiul contra Rusiei să nu devină un sistem ca al Rusiei". El accentuează importanța menținerii valorilor fundamentale ale libertății, non-autoritarismului și non-totalitarismului, care definesc Occidentul. O transformare a Europei într-un "totalitarism mai eficient, mai bogat decât cel rusesc" nu ar reprezenta o victorie, ci o pierdere a identității și principiilor care au stat la baza aderării României la UE în 2007.
România, ca stat membru, a aderat la UE cu speranța de a se alătura "unui club select în care libertatea" este garantată. Sociologul notează că românii nu blamează Uniunea Europeană în sine, ci "comportamentul nostru în Uniunea Europeană", sugerând o frustrare legată de modul în care România își reprezintă interesele și valorile în cadrul blocului comunitar. Această critică internă este esențială pentru o auto-reflecție aprofundată a rolului și eficienței României în structurile europene.
De altfel, conform datelor Eurostat din 2023, cheltuielile militare ale statelor membre UE au înregistrat o creștere de aproximativ 6% față de anul precedent, atingând un total de peste 240 de miliarde de euro. Cu toate acestea, această sumă, deși semnificativă, este distribuită pe 27 de armate naționale, fiecare cu propriile doctrine, echipamente și interese strategice. O analiză a NATO din 2024 arată că doar o parte dintre membrii europeni ating ținta de 2% din PIB alocat apărării, o discrepanță care subliniază dificultatea creării unei forțe coerente și unificate. Spre comparație, Statele Unite au alocat peste 3,5% din PIB apărării în 2024, conform Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI), demonstrând o capacitate financiară și o viziune strategică mult mai centralizată.
Criticile privind lipsa unei viziuni unitare nu sunt noi. Încă din 2016, după referendumul Brexit, mai mulți analiști politici, citați de HotNews, atrăgeau atenția asupra fragmentării politice și militare a UE. Ei sugerau că, fără o integrare mai profundă a politicilor de apărare, orice discuție despre o "armată europeană" rămâne pur teoretică. Dan Dungaciu reiterează această idee, subliniind că simpla alocare a unor procente din PIB pentru apărare, fără o "coordonare și o viziune", nu creează o armată reală.
De ce contează Această dezbatere strategică este vitală pentru viitorul României și al Europei. O Uniune Europeană fără o viziune clară în materie de apărare riscă să rămână dependentă de alți actori, în special de SUA prin NATO, limitându-și astfel autonomia strategică. Pentru România, care se află la granița estică a UE și a NATO, o Europă puternică și coerentă din punct de vedere militar ar oferi un plus de securitate. În plus, menținerea valorilor democratice în contextul confruntării cu regimuri autoritare este esențială pentru credibilitatea și legitimitatea proiectului european, protejând principiile pentru care România a aderat la UE.
Pe termen scurt, este probabil ca Uniunea Europeană să continue să navigheze între consolidarea flancului estic al NATO și explorarea unor inițiative de apărare comune, fără a ajunge la o "armată europeană" deplină. Provocările legate de suveranitatea națională, bugete și doctrine militare diferite vor persista, întârziind orice integrare militară profundă. Pe termen lung, presiunile geopolitice ar putea forța o reevaluare mai serioasă a acestei viziuni, dar până atunci, dialogul și coordonarea cu SUA prin NATO rămân pilonii centrali ai securității europene.
Rămâne deschisă întrebarea dacă statele membre vor reuși să depășească interesele naționale în favoarea unei securități colective mai eficiente.