Criză umanitară și sanitară în Republica Democrată Congo
Republica Democrată Congo (RDC) se confruntă cu cel mai amplu focar de Ebola provocat de tulpina Bundibugyo înregistrat până acum, o situație confirmată de Centrul pentru Prevenirea și Controlul Bolilor din SUA (CDC). Organizația umanitară Oxfam avertizează că numărul real al cazurilor este, cel mai probabil, mult mai mare decât cifrele oficiale, pe fondul unei prăbușiri aproape totale a infrastructurii de igienă și a unei scăderi critice a activităților de urmărire a contacților. Manel Rebordosa, coordonatorul Oxfam pentru intervenții pe teren în Ituri, a declarat că „apa – absolut prima linie de apărare în orice urgență de sănătate publică – pur și simplu nu este disponibilă”, subliniind gravitatea crizei.
Potrivit Ministerului Sănătății din RDC, la data de 13 iunie 2026, fuseseră înregistrate 781 de cazuri confirmate și 181 de decese. Cu toate acestea, Oxfam atrage atenția că aceste cifre subestimează realitatea, în special din cauza lipsei accesului la apă potabilă și a condițiilor precare de sanitație. Datele colectate de Oxfam arată că doar una din cinci unități medicale din provincia Ituri, unul dintre epicentrele virusului, are acces la suficientă apă potabilă. Mai mult, în Mongbwalu, un oraș cu aproximativ 140.000 de locuitori din aceeași provincie, doar 20% dintre rezidenți au acces la apă potabilă, iar numai 25% beneficiază de servicii funcționale de sanitație și igienă.
Tulpina Bundibugyo de Ebola nu beneficiază de un vaccin autorizat, ceea ce face ca măsurile de igienă și accesul la apă curată să fie esențiale în eforturile de combatere a virusului. Cu toate acestea, urmărirea contacților a scăzut dramatic, ajungând la o acoperire de doar 43%, o cifră mult sub nivelul de 79% înregistrat la o lună după focarul din 2018–2020 din aceeași regiune. Această deteriorare este atribuită, parțial, retragerii finanțării americane pentru supravegherea bolilor și unor lipsuri severe de fonduri, conform lui Rebordosa.
Situația este agravată de infrastructura medicală fragilă a RDC. Peste 70 de unități medicale au fost distruse de conflictele continue, iar țara dispune de doar 0,2 medici la 1.000 de locuitori, conform datelor Oxfam. Această penurie de resurse umane și materiale îngreunează identificarea rapidă a noilor infecții. În provincia Nord-Kivu, decesele sunt adesea raportate în comunități înainte ca acestea să fie identificate oficial ca fiind cazuri de Ebola. Mai mult, practica îngrijirii rudelor bolnave la domiciliu expune și mai mulți membri ai comunității la virus, contribuind la răspândirea necontrolată.
Finanțarea umanitară pentru RDC a suferit o reducere drastică, scăzând de la 2,58 miliarde de dolari în 2024 la 1,4 miliarde de dolari în 2026, o diminuare de 46%. Această tăiere a fondurilor a forțat organizațiile de ajutor să-și restrângă activitățile, inclusiv serviciile de informare și intervenție comunitară. Manel Rebordosa a avertizat că, în absența echipelor de informare de încredere, „zvonurile se răspândesc mai repede decât virusul”, determinând oamenii să se teamă de unitățile medicale și să apeleze la remedii tradiționale, ceea ce întârzie tratamentul și facilitează răspândirea bolii. Tibakanya Mireille, o mamă din Ituri, a povestit cum un copil al său a început să prezinte simptome, iar familii întregi au fost decimate în comunitatea sa din Shari, Bunia, după ce au îngrijit rude bolnave.
Oxfam a inițiat o intervenție de 11,6 milioane de dolari pe șase luni, menită să furnizeze apă potabilă și kituri de igienă pentru 200.000 de persoane din provincia Ituri. Cu toate acestea, organizația subliniază că acest răspuns este insuficient pentru a limita extinderea epidemiei, subliniind necesitatea unui efort internațional coordonat și susținut.
De ce contează
Acest focar de Ebola din RDC este o criză umanitară și de sănătate publică cu implicații profunde. Prăbușirea infrastructurii de igienă și lipsa accesului la apă potabilă nu doar accelerează răspândirea virusului, ci și subminează încrederea în sistemul medical. Reducerea finanțării internaționale agravează situația, lăsând comunitățile vulnerabile fără resurse esențiale. Fără un răspuns robust și coordonat, riscul ca epidemia să scape complet de sub control crește exponențial, amenințând nu doar viețile din RDC, ci și stabilitatea regională, prin posibila extindere a virusului dincolo de granițe.
Perspectiva pe termen scurt este sumbră, având în vedere lipsa unui vaccin pentru tulpina Bundibugyo și resursele limitate. Este imperativ ca organizațiile internaționale și guvernele donatoare să-și reevalueze angajamentele financiare și logistice pentru RDC. Un efort concertat ar trebui să se concentreze pe restabilirea infrastructurii de apă și igienă, pe consolidarea sistemului de supraveghere a bolilor și pe campanii eficiente de informare comunitară pentru a recâștiga încrederea populației. Fără aceste măsuri urgente, situația riscă să se transforme într-o catastrofă umanitară de proporții și mai mari, cu consecințe pe termen lung asupra sănătății publice și dezvoltării regiunii.
Întrebarea rămâne dacă comunitatea internațională va interveni decisiv înainte de a fi prea târziu.