Studii în vremuri dificile
Experiențele profesorului reprezintă subiectul principal al acestui articol. Ștefan Popescu, profesor și doctor în istoria relațiilor internaționale contemporane la Universitatea Paris 1 – Sorbona, a trăit o experiență de studiu atipică în Albania, în anii '90. Invitat la podcastul Contrapunct, realizat de Mirel Curea, popescu a povestit despre provocările întâmpinate în perioada în care a studiat în această țară afectată de crize interne. "În anii '90, toată lumea voia să facă facultate. Eram înnebunit. Eu eram atras de două domenii care nu mai aveau căutare, pentru că toată lumea mergea la drept, la economie, psihologie. Eu, pe istorie și geografie. Și atunci, gândiți-vă la un copil din Târgoviște, fără părinți, cum putea, că era singura lui șansă. O bunică care s-a retras într-un cămin de bătrâni pentru a mă lăsa liber să studiez, să-mi fac studiile", a declarat profesorul.
Ajuns în Albania, Popescu a devenit singurul student străin din capitala Tirana, în contextul unei situații economice și sociale devastatoare. "Eram singurul student străin la Tirana. Am ajuns foarte greu, a trebuit să mai stau prin țară pentru că în Albania avuseseră loc jocuri de tip Caritas, piramidale. Numai că acolo, țară mai mică, spiritele mai înfierbântate, resursele mai puține, oamenii pierzându-și case, au luat cu asalt unitățile militare. Și s-a ajuns la o stare aproape de război civil. Președintele, Sali Berisha, a plecat, și i-au cazat pe foarte mulți în căminele studențești", a adăugat el.
Albania a fost aliata Chinei până în 1967, iar orașul studențesc era construit cu influențe chinezești. "Pentru a mi se elibera o cameră a trebuit mutată o familie, ceea ce era foarte greu. O cameră spoită cu humă", a mai spus Popescu, descriind condițiile austere în care a trebuit să trăiască. De asemenea, el a menționat cum se descurca cu resursele limitate: "Găteam la termoplonjon. Știți, pentru cei mai tineri, termoplonjonul este fierbătorul pe care îl luai din piață. Și am plecat cu fulgi de cartofi, fulgi de fasole; acolo am găsit mai ulei de măsline."
În România, situația nu era mai bună, iar tânărul student ajungea acasă o dată pe an. "Și am învățat, cum să spun, după ureche, pentru că nu făceau cursuri și atunci unii vorbeau română, alții francez, alții italiană, alții engleză. Mergeam la Biblioteca Națională, unde era și un cerc de intelectuali extraordinari, traducători, oameni care trăiau foarte modest. Dar se întâlneau să aibă discuții pe toate temele, filozofice, de istorie. Oameni care făcuseră chiar închisoare în timpul lui Enver Hoxha. Deci, cu o formare intelectuală foarte solidă."
Professorul a subliniat dificultățile financiare cu care se confrunta: "Cum statul român, atunci, gândiți-vă ce însemna în 1999, era o nebunie la noi în țară, incapacitate de plată, aproape. Era foarte greu. N-au mai fost bani să mi se dea, să mi se cumpere bilet de avion și trebuia să vin o dată pe an în țară. Trebuia să am un dolar tot timpul, pentru că dacă aveai cinci, nu-ți mai dădea nimeni rest."
Experiența lui Ștefan Popescu în Albania ilustrează nu doar provocările întâlnite de studenții români în anii '90, ci și modul în care contextul istoric și social a influențat parcursul educațional al tinerilor din România. Această poveste evidențiază importanța studierii în străinătate, chiar și în cele mai dificile condiții, și cum astfel de experiențe pot forma caractere puternice și adaptabile.
În concluzie, povestea lui Popescu este un exemplu de perseverență și dedicare în fața adversității. Într-o eră a globalizării, lecțiile învățate din aceste experiențe pot fi relevante pentru tinerii de astăzi, care se confruntă cu propriile provocări în drumul lor educațional.
Este important ca instituțiile să sprijine studenții în călătoriile lor academice, asigurându-se că aceștia au acces la oportunități egale, indiferent de contextul socio-economic.