Mobilizarea și apărarea națională
Iranul își consolidează apărarea și mobilizează populația, inclusiv minori, în contextul în care se pregătește pentru o posibilă debarcare americană pe teritoriul său. Autoritățile de la Teheran au început să întărească pozițiile defensive în jurul principalelor obiective strategice, în special în zona insulei Kharg, principalul terminal de export petrolier al țării. Măsurile includ amplasarea de sisteme de rachete ghidate, minarea litoralului și fortificarea infrastructurii, potrivit unor oficiali iranieni, scrie The Wall Street Journal.
Aceste evoluții vin în contextul în care Statele Unite au desfășurat mii de militari în Orientul Mijlociu. Deși președintele Donald Trump nu a confirmat o intervenție terestră, experții spun că aceste mișcări oferă Washingtonului opțiuni suplimentare, inclusiv pentru operațiuni la sol. Analiștii militari consideră că Iranul se pregătește pentru un conflict de durată, în care ar putea încerca să compenseze inferioritatea aeriană prin tactici asimetrice și prin utilizarea terenului. Țara dispune de aproximativ un milion de militari activi și în rezervă, potrivit estimărilor, inclusiv circa 190.000 de membri ai Gărzilor Revoluționare.
În paralel, autoritățile iraniene au lansat o campanie amplă de recrutare, care amintește de mobilizarea din timpul războiului cu Irakul din anii 1980. Inițiativa vizează milioane de voluntari, inclusiv adolescenți, pentru roluri de sprijin precum logistică, asistență medicală sau controlul punctelor de acces. Autoritățile au lansat campanii de mobilizare sub sloganuri patriotice, încercând să consolideze sprijinul populației. Nu este clar câți cetățeni vor răspunde acestor apeluri, însă analiștii consideră că o eventuală invazie ar putea genera o reacție naționalistă, inclusiv în rândul celor critici față de regim.
Experții atrag însă atenția că nivelul de pregătire și echipare al unei mari părți din aceste forțe rămâne limitat, multe sisteme militare fiind considerate depășite. În același timp, Iranul beneficiază de o rețea extinsă de tuneluri și facilități subterane, precum și de experiență în conflicte indirecte prin intermediul grupărilor aliate din regiune. Pe plan regional, Teheranul a avertizat că ar putea extinde gama țintelor în cazul unei invazii, inclusiv asupra infrastructurii energetice și a instalațiilor offshore din Golf. Oficialii iranieni au sugerat că orice intervenție ar avea costuri ridicate pentru adversari. „Iranul încearcă să facă orice intervenție cât mai costisitoare și dificil de susținut politic”, a declarat un analist al politicii externe din Londra.
În același timp, forțele navale ale Gărzilor Revoluționare, care dispun de numeroase ambarcațiuni rapide și drone maritime, continuă să reprezinte o amenințare în Strâmtoarea Ormuz, un punct strategic pentru transportul global de petrol. În lipsa unor surse care să ofere estimări riguroase, dimensiunea forței de luptă a Iranului rămâne, mai degrabă, învăluită în incertitudine. Expertul militar Ben Connable avertizează, într-o intervenție pentru publicația Alhurra, că orice încercare de a avansa cifre precise riscă să alunece în exagerare, până la limita necredibilului. Mai mult, astfel de estimări nu indică neapărat existența unei forțe unitare în teren și nici a unei structuri coerente, pregătite să ducă o bătălie convențională de amploare.
După o lună de escaladare a tensiunilor cu Statele Unite și Israel, cifra simbolică de „un milion de combatanți” a fost însoțită de relatări privind afluxul de voluntari în armată, în Corpul Gardienilor Revoluției Islamice și în structurile de mobilizare cunoscute sub numele de Basij - elemente care, împreună, alcătuiesc arhitectura militară iraniană. Estimările disponibile, invocate de diverse centre de analiză, indică aproximativ 400.000 de militari în forțele regulate, dintre care circa 350.000 aparțin trupelor terestre. În pofida dimensiunii, influența lor politică rămâne inferioară celei exercitate de Gardienii Revoluției, a căror structură ar depăși 190.000 de membri, incluzând peste 150.000 în forțele de uscat.
Rolul principal al Gardienilor este protejarea regimului. Aceștia coordonează programul balistic, influențează în profunzime deciziile de securitate și operează ca o structură paralelă autorității statului. În ceea ce privește voluntarii Basij - o rețea de mobilizare locală integrată oficial în comanda Gardienilor din 2007 - estimările vorbesc despre câteva milioane de membri, dintre care aproximativ un milion sunt considerați „activi”. Eticheta ține însă mai degrabă de organizare decât de o capacitate reală de luptă constantă. Directorul programului de strategie și doctrină din cadrul RAND Corporation, Raphael Cohen, subliniază că Iranul și-a extins recent recrutările, inclusiv prin coborârea pragului de vârstă pentru Basij - „uneori până la 12 ani” - în condițiile în care acești recruți nu ating nivelul de instruire al militarilor experimentați.
Generalul în rezervă Khalfan Al Kaabi atrage atenția că problema nu ține de amploarea mobilizării, ci de capacitatea de a o transforma într-o forță eficientă pe câmpul de luptă. Dacă scenariul se mută din interiorul Iranului către zonele insulare, provocarea devine una logistică: transport, echipare, dislocare. În aceste condiții, cifra vehiculată capătă mai degrabă valențe de instrument propagandistic. Evaluările serviciilor de informații americane arată că, deși numeroase, forțele terestre și aeriene iraniene operează încă pe baza unor sisteme învechite și se confruntă cu limitări în instruire și modernizare - o discrepanță clară între volum și capacitatea reală de luptă.
Armata clasică ar absorbi primul șoc, în timp ce Gardienii ar conduce operațiunile neconvenționale. Pentru a înțelege un posibil conflict terestru, trebuie analizată structura duală a armatei iraniene: o armată regulată, responsabilă de apărarea convențională, și Gardienii Revoluției, însărcinați cu războiul asimetric și protejarea regimului. Potrivit analizelor realizate de Middle East Institute și Defense Intelligence Agency, armata clasică ar absorbi primul șoc, în timp ce Gardienii ar conduce operațiunile neconvenționale. Basij-ul, la rândul său, poate transforma mediul urban într-un teatru de luptă dificil de controlat.
Pe baza experienței din Războiul Iran–Irak, Iranul a dezvoltat așa-numita „strategie mozaic” - o doctrină defensivă bazată pe unități mici, descentralizate, capabile să continue lupta chiar și în absența unei comenzi centrale, cu scopul de a transforma orice breșă într-un război de uzură. Prin urmare, scenariul cel mai plauzibil nu indică o confruntare rapidă și decisivă, ci o alunecare spre război urban și uzură prelungită. Rapoartele Defense Intelligence Agency descriu această doctrină ca fiind fundamentată pe tactici de gherilă și pe capacitatea de regenerare rapidă a structurilor de comandă.
Purtătorul de cuvânt al Ministerului iranian al Apărării, Reza Talaei, a declarat că „există trei niveluri de înlocuire pentru fiecare comandant”, în timp ce Raphael Cohen apreciază că loviturile asupra conducerii superioare slăbesc controlul centralizat, dar accelerează descentralizarea și autonomia nivelurilor inferioare. Ipoteza unui colaps intern nu s-a materializat până în prezent. În schimb, frontiera maritimă rămâne punctul cel mai vulnerabil în eventualitatea unei invazii, motiv pentru care Iranul a dezvoltat o doctrină navală orientată spre blocarea oricărei debarcări.
După săptămâni de lovituri care au vizat peste 150 de nave iraniene, balanța navală ar putea părea decisă - sau chiar „neutralizată”, potrivit datelor furnizate de Comandamentul Central al armatei Statelor Unite. În realitate, distrugerea navelor nu echivalează automat cu eliminarea amenințării. Potrivit analizelor realizate de Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale, marina iraniană se bazează pe o doctrină asimetrică, menită să perturbe adversarul și să crească costurile operaționale încă din fazele incipiente. Ambarcațiuni rapide, mine marine, rachete de coastă și drone sunt preferate în detrimentul confruntărilor navale clasice — o abordare încadrată în conceptul de „anti-access”.
Această strategie este vizibilă în special în Strâmtoarea Ormuz, tranzitată de aproximativ 20% din comerțul global cu petrol, unde chiar și perturbările limitate pot avea efecte economice semnificative. Iranul păstrează însă un avantaj esențial: forțele sale terestre — cele „un milion de oameni” — nu au fost încă angajate într-un conflict direct de mare amploare. Întrebarea devine astfel nu dacă accesul poate fi obținut, ci ce urmează după.
Un exemplu relevant este orașul Bandar Abbas, cu aproximativ 500.000 de locuitori, situat pe unul dintre cele mai sensibile culoare maritime din lume. Operațiunile ar putea începe prin debarcări sau capturarea unor puncte-cheie, sprijinite de superioritatea aeriană — în condițiile în care secretarul american de război, Pete Hegseth, vorbește despre „control complet al spațiului aerian iranian”. Totuși, superioritatea aeriană, deși relevantă, nu este decisivă în astfel de scenarii. Forțele aeriene nu au reprezentat niciodată pilonul central al strategiei Teheranului, iar lupta în medii urbane dense reduce considerabil impactul acestui avantaj.
Ben Connable atrage atenția că orașe de această dimensiune sunt „mai ușor de pătruns decât de controlat”, evocând cazul Ramadi, unde operațiunile au durat luni întregi, în pofida superiorității militare. Literatura militară americană indică necesitatea a aproximativ 20 de militari la 1.000 de locuitori pentru operațiuni de stabilizare și contrainsurgență — ceea ce mută dificultatea de la pătrundere la menținerea controlului. Dacă o astfel de provocare există la nivelul unui singur oraș, dimensiunea problemei crește exponențial la scara unui stat precum Iran, cu peste 90 de milioane de locuitori și un teritoriu de peste 1,6 milioane de kilometri pătrați. În aceste condiții, orice tentativă de control total devine, cel puțin teoretic, o operațiune extrem de complexă din perspectiva resurselor umane, logistice și a sustenabilității pe termen lung.
Posibilele scenarii analizate de experți includ o intervenție asupra insulei Kharg sau asupra altor poziții strategice din strâmtoare, dar și operațiuni limitate pentru capturarea unor obiective sensibile. Unii specialiști avertizează că astfel de acțiuni ar putea duce la pierderi semnificative și la o escaladare regională. În interiorul țării, măsurile de securitate au fost intensificate, inclusiv prin instalarea de puncte de control suplimentare în mai multe orașe. Experții subliniază că, în cazul unui conflict terestru, geografia și dimensiunea Iranului ar reprezenta provocări majore. Cu o populație de peste 90 de milioane și un teritoriu vast, orice operațiune militară de amploare ar fi dificil de susținut pe termen lung.
În acest context, analiștii consideră că un eventual conflict ar fi mai probabil să se transforme într-un război de uzură, decât într-o confruntare rapidă și decisivă.