Impactul campaniei de împădurire
Campania masivă de împădurire a Chinei în jurul deșertului Taklamakan transformă unul dintre cele mai dure peisaje din lume. Noile cercetări sugerează că fostul „vid biologic” absoarbe acum mai mult dioxid de carbon decât emite, scrie LiveScience. Oamenii de știință spun că este primul caz clar în care marginea unui deșert se transformă într-un rezervor natural de carbon. Deșertul Taklamakan se întinde pe aproximativ 337.000 de kilometri pătrați în nord-vestul Chinei. Înconjurat de munți, primește foarte puțină umiditate și rămâne extrem de arid. Peste 95% din suprafața sa este acoperită de nisipuri mișcătoare.
În 1978, China a lansat Programul Centurii Forestiere din Nord, cunoscut drept Marele Zid Verde. Inițiativa a urmărit plantarea a miliarde de copaci pentru a combate deșertificarea. Până în prezent, peste 66 de miliarde de copaci au fost plantați în nordul Chinei. Din 2024, vegetația înconjoară complet deșertul Taklamakan. Suprafața împădurită la nivel național a crescut de la 10% în 1949 la peste 25% astăzi. Cercetătorii spun că centura verde a stabilizat dunele de nisip de la marginea deșertului.
Oamenii de știință au analizat 25 de ani de date satelitare și observații la sol. Au studiat precipitațiile, creșterea vegetației, ratele de fotosinteză și nivelurile de dioxid de carbon. Rezultatele arată o extindere a vegetației de-a lungul marginilor deșertului. În sezonul umed, între iulie și septembrie, cantitatea de precipitații crește semnificativ. Acest lucru stimulează creșterea plantelor și fotosinteza. Nivelurile de CO2 scad de la 416 părți per milion în sezonul uscat la 413 ppm în sezonul umed. Cercetătorii concluzionează că vegetația de la margine absoarbe mai mult CO2 decât eliberează deșertul.
Rezultatele au fost publicate în revista PNAS. Oamenii de știință spun că Taklamakan reprezintă acum un model funcțional de captare a carbonului în zone deșertice. Totuși, dezbaterile continuă privind impactul proiectului asupra frecvenței furtunilor de nisip. Experții susțin că Marele Zid Verde ar putea inspira inițiative similare la nivel global.
Taklamakan, a doua cea mai mare deșert de nisip din lume, a fost transformată într-un imens absorbant de dioxid de carbon printr-un proiect de mediu în valoare de miliarde de dolari. Un studiu publicat pe 20 ianuarie 2026 în revista științifică PNAS și citat de portalul german de știri arată că această deșert preia mai mult dioxid de carbon din atmosferă decât eliberează. Cercetătorii de la University of California San Diego atribuie acest fenomen celui mai mare proiect de împădurire din lume: Three-North Shelterbelt Forest Program, cunoscut și sub numele de „Marele Zid Verde al Chinei”. Acest program a transformat Taklamakan, descrisă în studiu ca fiind „un gol biologic”, într-un „absorbant de carbon”. Practic, după împădurire, în zona de deșert se absoarbe mai mult carbon decât se elimină.
„Rezultatele studiului arată că până și cele mai extreme deșerturi pot fi restaurate ecologic și folosite pentru stocarea carbonului, contribuind astfel la limitarea schimbărilor climatice”, afirmă cercetătorii citați de portalul german de știri. În schimb, pădurile din Europa și-au redus capacitatea de absorbție a carbonului. Datele Agenției Europene de Mediu (EEA), analizate de Centrul Helmholtz pentru Geofizică, indică o scădere medie de aproximativ 27% a capacității de absorbție a carbonului între 2020 și 2022, comparativ cu perioada 2010-2014.
Pădurile și zonele umede sunt printre cele mai mari rezervoare naturale de carbon, dar degradarea lor duce la diminuarea acestui proces vital pentru combaterea schimbărilor climatice. În ultimele decenii, China a pus în practică unele dintre cele mai ambițioase programe de plantare de copaci din lume, menite să oprească extinderea deșerturilor și să reducă eroziunea solului. Proiecte precum „Marele Zid Verde”, început încă din anii 1970, au vizat plantarea miliardelor de arbori în nordul și nord-vestul țării, pe suprafețe enorme de pământ.
Scopul oficial a fost de a face mediul mai sănătos și de a lupta contra degradării terenurilor, iar la prima vedere aceste eforturi păreau un succes: acoperirea forestieră a Chinei a crescut de la aproximativ 10% în urmă cu câteva decenii la peste 25% în prezent. Dar ceea ce părea o soluție simplă s-a dovedit mult mai complicat în practică. Un studiu publicat în revista Earths Future arată că acești copaci plantați în masă au avut, pe lângă efectele pozitive, și un impact neintenționat asupra ciclului apei din China.
Analiza datelor din ultimii 20 de ani a arătat că reîmpădurirea a crescut procesul de evapotranspirație (adică apa absorbită de copaci și eliberată în atmosferă) mai mult decât a crescut cantitatea de precipitații în zonele în care s-au plantat copacii. În termeni simpli, acest lucru înseamnă că o parte mai mare de apă din sol și din plante se duce în aer, iar apoi plouă în regiuni îndepărtate, în loc să se păstreze în zonele deja vulnerabile la secetă.
Cercetătorii spun că acest fenomen complică și mai mult modul în care autoritățile chineze trebuie să gestioneze apa într-o țară deja afectată de inegalități mari în repartizarea resurselor.