Intervenții militare în emisfera vestică
În ziua de astăzi, Doctrina Monroe este justificată prin necesitatea de a restaura și menține supremația Statelor Unite în emisfera vestică, în contextul competiției geopolitice intense cu celelalte puteri mondiale, în special China. Această doctrină a fost prezentată ca parte a celui de-al șaptelea mesaj anual al președintelui către Congres, precursorul actualului State of the Union. Deși a fost inclusă în înregistrările oficiale ale Congresului, ea a rămas o declarație unilaterală de politică externă, nu o lege ratificată. Potrivit istoricului american John Lewis Gaddis, „Doctrina Monroe a fost un semn al ambiției americane de a contesta puterea europeană în emisfera vestică”.
Dacă în anul 1823, președintele Statelor Unite de atunci, James Monroe, aspira să împiedice puterile europene să se amestece în emisfera vestică, în prezent, puterea concurentă este China. Aceasta a acumulat o putere politică și economică enormă în America Latină în ultimele decenii, iar Statele Unite se tem că influența Beijingului ar putea submina stabilitatea regiunii. Doctrina „Donroe” reprezintă o reinterpretare recentă a acestei politici, extinzând principiul original din secolul XIX de la unul defensiv la unul ofensiv, justificând intervențiile directe pentru a proteja interesele comerciale și strategice ale SUA.
Administrația Donald Trump a revitalizat doctrina pe care a utilizat-o pentru a justifica acțiunile din Venezuela, reafirmând controlul Statelor Unite în această zonă. Operațiunea din Venezuela a fost o demonstrație de forță prin care Statele Unite au arătat determinarea administrației Trump pentru stabilirea unei hegemonii în emisfera vestică. Conform unui raport al Institutului pentru Studii Strategice, SUA au cheltuit aproximativ 2 miliarde de dolari în sprijinul opoziției venezuelene în ultimii ani.
Un control mai puternic asupra emisferei, și în special asupra Americii Latine, promite beneficii majore, atât politice, cât și economice. Sunt în joc resurse naturale ample, poziții strategice de securitate și piețe profitabile, toate acestea în condițiile în care, în ultimii ani, dominația Chinei pe piețele economice sud-americane începe să prindă contur. De exemplu, China a devenit al doilea partener comercial ca mărime al Americii Latine, cu un comerț bilateral care a atins 518,47 miliarde de dolari în anul 2024, conform datelor Băncii Mondiale.
În ultima perioadă, America de Sud s-a schimbat în favoarea Statelor Unite, iar mulți lideri sud-americani s-au raliat la politica lui Donald Trump. Aceasta a dus la o denumire informală, „Doctrina Donroe”, folosită de analiști pentru a descrie abordarea administrației Trump. Expertul în relații internaționale, Dr. Valentina Olaru, afirmă că „această doctrină reflectă o schimbare semnificativă în politica externă a SUA, de la o abordare mai diplomatică la una mai militarizată”.
Pe lângă cele două sfere de influență despărțite de „Cortina de Fier” care au apărut după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a implementat o doctrină similară cu Doctrina Monroe a Statelor Unite. Moscova a adoptat Doctrina Brejnev, prin care sovieticii și-au definit o sferă de influență geografică exclusivă unde își rezervau dreptul de a interveni fără interferențe din partea celorlalte mari puteri. În timp ce Doctrina Monroe se baza inițial pe apărarea independenței statelor vecine față de puteri externe, Doctrina Brejnev justifica intervenția militară pentru a menține regimurile socialiste și a limita suveranitatea statelor din cadrul blocului sovietic.
În prezent, Moscova folosește o logică similară cu cea a Statelor Unite pentru a justifica influența în fostele republici sovietice, unde invocă securitatea națională și protecția minorităților ruse ca motive de intervenție. În acest context, expertul în politică internațională, Dr. Mihai Andrei, subliniază că „imperialismul modern nu mai este doar o chestiune de putere militară, ci și de influență economică și culturală, iar SUA și China se află în fruntea acestei curse”.
China contestă prezența militară a SUA și promovează o ordine multipolară, unde marile puteri pot să își gestioneze propriile vecinătăți fără amestec extern. Deși Beijingul respinge oficial termenul de „Doctrină Monroe”, acțiunile sale din Indo-Pacific urmează un tipar similar. China invocă adesea „drepturile istorice” și nevoia de „securitate regională” pentru a-și justifica prezența în Marea Chinei de Sud, contestând legitimitatea intervențiilor externe, în special americane.
În acest sens, Franța are și ea propria doctrină, „Françafrique”, considerată echivalentul francez al Doctrinei Monroe pentru Africa Subsahariană. Ambele versiuni doctrinare, atât cea americană, cât și cea franceză, vizează menținerea unei influențe exclusive asupra fostelor colonii sau regiuni vecine prin legături economice, politice și militare strânse. Franța a intervenit în mai multe țări africane de la decolonizare până în prezent, justificând aceste acțiuni prin „acorduri de cooperare” și rolul de garant al stabilității.
Doctrina Monroe a fost articulată în mesajul anual al președintelui James Monroe către Congresul american, la 2 decembrie 1823. Potrivit acestei doctrine, Statele Unite avertizau națiunile europene că nu vor tolera colonizări suplimentare sau monarhi marionetă în America de Sud. Aceasta a devenit un cuvânt de ordine al politicii externe a Statelor Unite în emisfera vestică. De exemplu, în 1895, guvernul SUA a exercitat presiuni diplomatice și militare în sprijinul președintelui mexican Benito Juárez.
James Monroe a declarat că puterile europene sunt obligate să respecte „emisfera vestică de interes” a Statelor Unite. Aproape 40 de ani mai târziu, în 1904, Theodore Roosevelt a proclamat dreptul Statelor Unite de a exercita o „putere polițienească internațională” pentru a combate intervențiile externe. În 1962, în timpul crizei rachetelor din Cuba, Doctrina Monroe a fost invocată simbolic pentru a justifica acțiunile SUA.
Politica externă a Statelor Unite a fost adesea legată de ideologie, susținând capitalismul, chiar dacă acest lucru a însemnat sprijinirea dictaturilor. În ultimele decenii, atenția s-a îndreptat către războaie și hegemonie în cealaltă emisferă, iar SUA au pus mai mult accentul pe democrație și liber schimb în America Latină.
Astfel, Doctrina Monroe continuă să joace un rol esențial în strategia de securitate a Statelor Unite în emisfera vestică, adaptându-se la noile provocări globale.