Tradiții culinare uitate
Fast-food-ul românesc reprezintă subiectul principal al acestui articol. Românii au o tradiție veche a mâncării stradale, cu mult înainte de apariția burgerilor și șaormelor. Mâncărurile „la botul calului” au fost parte integrantă a culturii gastronomice locale, oferind o gamă variată de gustări rapide, de la plăcinte aburinde la cărnuri rumenite pe grătar. Potrivit lui Cosmin Dragomir, jurnalist culinar și fondator al gastroart.ro, "mâncarea stradală are o istorie care datează de mii de ani", având rădăcini adânci în marile orașe din Mesopotamia și atingând apogeul în Roma Antică. În Principatele Române, mâncarea „pe fugă” a fost apreciată cu mult înainte ca fast-food-ul modern să devină popular.
Conceptul de fast-food era aplicat și de birturile „de la șosea”, unde clienții serveau rapid preparate la grătar și savurau un pahar de vin natural. Mărturiile istorice despre aceste preparate sunt impresionante și evocă pofta de mâncare a celor care le consumau. În evul mediu, viața urbană era puțin dezvoltată, iar mâncarea stradală aproape că lipsea. Cu toate acestea, odată cu venirea fanarioților și orientalizarea societății românești, au apărut vânzătorii ambulanți și birtagii, diversificând oferta culinară.
Majoritatea acestor comercianți erau concentrați în București, unde românii au început să importe preparate culinare care au dus la nașterea fast-food-ului românesc. Printre acestea se numără sărmăluțele, mititeii, kebabul și ciorba de burtă, inspirate din restaurantele stradale otomane. În perioada domnitorilor fanarioți, străzile din București erau pline de birturi care serveau pilaf, sărmăluțe și ciorbă de burtă. "În Constantinopol, erau trei tipuri mari de restaurante stradale, fiecare specializat în câte un fel de mâncare: sarmale, pilaf și ciorbă de picioare – precursoarea ciorbei de burtă", explică Dragomir.
Un moment important în istoria fast-food-ului românesc a fost epidemia de ciumă bubonică din 1813-1814, când domnitorul Caragea a interzis servirea ciorbei de picioare în interiorul locantelor, obligând vânzătorii să ofere mâncarea „la pachet”. Acest ordin a fost o formă timpurie de street delivery, similară cu măsurile luate în timpul pandemiei de COVID-19.
Pe lângă comercianții de mâncare caldă, existau și vânzători de bragă și limonadă, simigii care ofereau covrigi cu susan și plăcintarii care vindeau delicioase plăcinte cu carne sau brânză. "Comerțul cu plăcinte mergea atât de bine încât fanarioții își urau «Să deie Dumnezeu să ajungi mare plăcintar în Țara Românească!»", adaugă Cosmin Dragomir. Acest comerț nu era exclusiv la București, ci și în orașe precum Iași, Craiova sau Ploiești, asigurându-se că nimeni nu pleca flămând.
În secolul al XIX-lea, influențele culinare din diverse colțuri ale lumii s-au contopit în România, creând un melanj gastronomic captivant. După Unirea Principatelor și boom-ul economic și cultural care a urmat, străzile marilor orașe s-au umplut de comercianți ambulanți, birturi și restaurante, oferind o diversitate de preparate pentru toate gusturile și buzunarele. "La botul calului" a rămas o preferință a românilor, iar mâncărurile rapide au câștigat popularitate.
Mititeii la grătar și cârnăciorii erau cei mai căutați, iar cei mai celebri erau mititeii lui Iordache din Covaci. "A murit Iordache din Covaci! Cu dânsul dispare mai mult decât un om și jumătate; dispare o întreagă epocă din viața veselă a Bucureștilor", nota un jurnalist al vremii. Mititeii și frigăruile din carne erau mereu acompaniate de bere sau vin, iar plăcintăriile ofereau plăcinte cu brânză, mărar și diverse umpluturi. Mâncarea stradală din secolul XIX era un simbol al vieții sociale și culinare din acea perioadă.
Între timp, mâncarea stradală a fost subiect de îngrijorare pentru autorități, care observau că elevii consumau tot mai mult de la vânzătorii ambulanți. O circulară adresată directorilor de școli sublinia importanța de a lua măsuri pentru a opri comerțul cu alimente nesănătoase în apropierea unităților de învățământ.
Astfel, mâncarea stradală a fost și este o problemă de sănătate publică, reflectând obiceiurile alimentare ale românilor de-a lungul timpului.