Salarii restante ale magistraților, mize și dileme constituționale
Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) este așteptată să pronunțe joi, 23 iulie 2026, decizia definitivă într-un proces de importanță majoră, prin care solicită Guvernului alocarea a 5,2 miliarde de lei pentru plata salariilor restante ale magistraților. Această sumă, echivalentă cu aproximativ 5 miliarde de lei conform Agerpres, reprezintă o miză financiară semnificativă pentru bugetul de stat și a generat un conflict juridic de natură constituțională între puterea judecătorească și cea executivă. „Principiul independenței judecătorilor, consacrat de art. 19 alin (1) al doilea paragraf TUE, coroborat cu dispozițiile art. 2 TUE referitor la principiile statului de drept și democrației, trebuie interpretat în sensul că permite instanțelor naționale să oblige puterea executivă să asigure alocarea unor resurse bugetare suplimentare unei instanțe judecătorești, în afara procedurilor constituționale naționale referitoare la adoptarea și modificarea bugetului de stat?”, a fost întrebarea preliminară detaliată, obținută din surse guvernamentale și citată de G4media, pe care Guvernul a cerut-o adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE).
Procesul a început la Curtea de Apel București, care, pe 5 mai 2026, a dat câștig de cauză ÎCCJ, obligând Guvernul și Ministerul Finanțelor să achite sumele restante, inclusiv printr-o rectificare bugetară. Hotărârea prevedea un termen de executare de 10 zile de la rămânerea definitivă și penalități de 1% pe zi de întârziere, plus o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de neexecutare. Recursul Guvernului a fost judecat pe 9 iulie, iar pronunțarea sentinței a fost amânată pentru joi, 23 iulie. În timpul judecării recursului, reprezentantul Guvernului a solicitat nu doar sesizarea CJUE, dar și a Curții Constituționale a României (CCR) cu o excepție de neconstituționalitate privind articole din legea contenciosului administrativ, argumentând că o instanță nu poate obliga Guvernul la alocări bugetare suplimentare și că hotărârea Curții de Apel este nelegală și impune un termen nerealist.
Potrivit articolului 267 al Tratatului de Funcționare al Uniunii Europene (TFUE), instanțele naționale care pronunță sentințe definitive sunt obligate să sesizeze CJUE cu întrebări preliminare, cu excepția cazurilor în care întrebarea nu este pertinentă, CJUE a mai răspuns la o întrebare similară sau prevederile tratatului sunt suficient de clare. Experți în drept consultați de G4media exclud ultimele două situații, subliniind lipsa unei jurisprudențe CJUE pe acest subiect și complexitatea prevederilor tratatului, care necesită interpretare. Prin urmare, decizia ÎCCJ de joi va fi un test al loialității față de dreptul european, mai ales după ce, la 16 iulie 2026, CJUE a criticat dur ÎCCJ în Cauza Lin II referitoare la prescripție. Atunci, ÎCCJ a emis un comunicat contradictoriu, afirmând inițial că „loialitatea unei instanțe supreme nu se măsoară prin fidelitatea față de o anumită soluție”, pentru a-și lua apoi angajamentul de a respecta jurisprudența CJUE.
Premierul interimar de la acea vreme, Ilie Bolojan, a anunțat pe 2 iulie 2026 că Guvernul a sesizat CCR pentru un conflict juridic de natură constituțională cu ÎCCJ, argumentând că instanța de judecată s-a substituit puterilor executivă și legislativă în materie bugetară. Bolojan a subliniat că, potrivit Legii 500 din 2002 privind finanțele publice și Codului administrativ, elaborarea și rectificarea bugetului de stat, precum și alocarea fondurilor din rezerva bugetară, sunt atribute exclusive ale puterii executive și legislative. Această acțiune a Guvernului subliniază gravitatea percepută a situației și necesitatea clarificării limitelor constituționale ale fiecărei puteri în stat. Deși surse guvernamentale citate de G4media au exprimat scepticismul că ICCJ va sesiza CJUE într-o speță inițiată chiar de ea, unii comentatori au catalogat cererea magistraților drept o „lăcomie fără margini”, având în vedere rezultatele scăzute în lupta anticorupție și situația economică generală.
Restanțele salariale au apărut după ce, în 2023, ÎCCJ și Parchetul General au decis majorarea cu 25% a salariilor judecătorilor și procurorilor, aplicată retroactiv din 2018. Inițial, în proiectul de buget transmis Parlamentului în martie 2026, Ministerul Finanțelor a prevăzut aproape 5 miliarde de lei pentru ÎCCJ, o creștere de aproximativ 50% față de anul precedent, pentru a acoperi aceste drepturi. Ulterior, Guvernul a amânat plata unei părți din aceste sume, redirecționând fondurile către un pachet de ajutoare sociale în valoare de 1,1 miliarde de lei, promovat de PSD. În acțiunea introdusă în instanță, semnată de președinta ÎCCJ, Lia Savonea, se arată că neplata drepturilor restante afectează dreptul de proprietate al judecătorilor cu titluri executorii neexecutate de peste zece ani și încalcă principiul separației puterilor în stat, afectând autoritatea sistemului judiciar.
Această dispută nu este singulară în peisajul european. State membre precum Polonia și Ungaria au fost, de asemenea, în centrul unor controverse legate de independența justiției și alocările bugetare, atrăgând atenția Comisiei Europene și a CJUE. În 2020, Comisia Europeană a propus un mecanism de condiționalitate pentru protecția bugetului Uniunii, legând accesul la fonduri europene de respectarea statului de drept, un context relevant pentru discuția privind interpretarea art. 2 TUE și Regulamentul (UE, Euratom) 2020/2092. Situația din România reflectă o tensiune mai largă între necesitatea garantării independenței financiare a justiției și respectarea procedurilor bugetare constituționale, o balanță delicată într-un stat democratic.
De ce contează
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție de joi va avea implicații profunde nu doar asupra bugetului de stat, grevat deja de multiple cheltuieli, dar și asupra echilibrului puterilor în stat și a relației României cu instituțiile europene. Refuzul de a sesiza CJUE ar putea amplifica percepția că justiția română își urmărește propriile interese financiare în detrimentul respectării dreptului european și a procedurilor constituționale. Pe de altă parte, o decizie favorabilă magistraților ar putea crea un precedent periculos, prin care o instanță ar putea forța alocări bugetare, subminând rolul Parlamentului și Guvernului în gestionarea finanțelor publice. Această situație subliniază necesitatea unei clarificări legislative și constituționale urgente.
Concluzie Verdictul de joi al ÎCCJ este așteptat cu maxim interes, deoarece va stabili un precedent important pentru relația dintre puterea judecătorească și cea executivă în România. Rămâne de văzut dacă Înalta Curte va alege să respecte obligația de a sesiza CJUE, conform Tratatului de Funcționare al UE, sau va prevala interesul propriu, așa cum anticipează unii observatori. Indiferent de decizie, este clar că acest caz va genera noi dezbateri privind independența justiției, responsabilitatea bugetară și aplicarea dreptului european în România. Este posibil ca un eventual refuz de sesizare a CJUE să atragă reacții din partea Comisiei Europene, având în vedere angajamentele României față de statul de drept și jurisprudența europeană.
Pe termen lung, această situație ar putea cataliza o reformă structurală a sistemului de salarizare din justiție și o mai bună definire a rolurilor constituționale.