Influența examenelor orale asupra fluenței vorbirii
Sistemul de învățământ italian, caracterizat prin probe orale riguroase pe tot parcursul studiilor, ar putea fi secretul din spatele renumitei abilități a italienilor de a vorbi fluent și în public. Această abordare, contrastantă cu cea din alte țări, cum ar fi Marea Britanie, cultivă încrederea elevilor în exprimarea verbală, potrivit unei analize recente din The Times. Specialiștii subliniază că accentul pe dialog și prezentare orală, începând din școala primară, pregătește tinerii pentru o comunicare eficientă în diverse contexte.
Un exemplu elocvent este cel al Biancăi, o elevă de 13 ani din Roma, care a susținut recent un examen de sfârșit de an constând într-o prezentare orală individuală de o jumătate de oră în fața a zece profesori. Abordând tema modului în care oamenii imită natura, Bianca a integrat subiecte variate, de la tehnologia costumelor de baie și panouri solare, la sistemul Velcro și descrierea poetică a ploii de către Gabriele D’Annunzio. Examenul a inclus chiar și întrebări în franceză și engleză, culminând cu o interpretare la pian. Acest tip de evaluare, epuizant dar formator, este o practică standard în școlile gimnaziale italiene, spre deosebire de sistemele unde predomină examenele scrise, susținute în liniște.
Bianca a mărturisit că, deși emoționată, a preferat proba orală celei scrise, argumentând că „învățând să vorbești în public, poți să te exprimi și să convingi oamenii de argumentele tale, așa că acest lucru te va ajuta la interviurile de angajare”. Profesoara de muzică a Biancăi a susținut, de asemenea, valoarea examenelor orale, afirmând că „dacă nu știi răspunsul exact, poți să găsești o soluție, ceea ce este, în sine, o formă de rezolvare a problemelor”. Această perspectivă subliniază nu doar dezvoltarea abilităților de comunicare, ci și pe cele de gândire critică și adaptabilitate.
Până la vârsta de 13 ani, elevii italieni sunt deja obișnuiți cu vorbitul în public, fiind deseori solicitați de profesori să-și prezinte temele în fața clasei. Deși examenele scrise există, evaluarea orală rămâne preponderentă până la examenele finale universitare. Această metodă ridică întrebarea dacă accentul Italiei pe examenele orale este secretul din spatele abilității tipic italiene de a se exprima rapid și fluent în public, contrastând cu reticența observată la mulți britanici în situații similare, așa cum notează The Times.
Cu toate acestea, fluența oratorică, deși un avantaj, poate avea și reversul ei. Politicienii, avocații și academicienii italieni riscă adesea să pună stilul înaintea substanței, alunecând în prolixitate, încurajați de caracterul baroc al limbii italiene și de toleranța acesteia față de propozițiile excesiv de lungi. Un funcționar al parlamentului italian a relatat că adesea trebuie să ceară clarificări deputaților privind punctele abordate în discursurile lor, deoarece acestea pot fi percepute ca fiind „vorbărie fără sens”. Această observație subliniază provocarea de a menține echilibrul între elocvență și concizie.
Gregory Dowling, un profesor britanic pensionat care a predat la Universitatea Ca’ Foscari din Veneția, a identificat avantaje în ambele sisteme, susținând că „în mod ideal, trebuie să fii capabil să vorbești și să scrii, deși aș adăuga că, în fond, trebuie să ai ceva de spus”. Dowling a preferat să evalueze eseuri scrise, considerând că poate fi mai neutru în notare decât în cazul examenelor orale, unde empatia față de studenți poate influența obiectivitatea. Un alt cadru didactic britanic, David Petrie, a semnalat și problema consumului mare de timp pentru examinatori, menționând că erau dimineți în care trebuiau examinate individual până la 150 de persoane, limitând timpul alocat fiecărui student.
În contrast, Beppe Severgnini, un jurnalist și scriitor italian care predă cursuri universitare în Italia, preferă examenele orale, susținând că „îmi fac o idee mai bună despre cunoștințele cuiva vorbind cu el”. Severgnini a argumentat că examenele orale nu îi antrenează pe italieni să fie vorbăreți, ci mai degrabă reflectă o trăsătură culturală preexistentă: „Sistemele atât din Italia, cât și din Marea Britanie reflectă culturile existente în aceste țări, nu le modelează.” El a adăugat că italienilor le place să se afirme, ceea ce face examenele orale perfecte pentru ei, în timp ce britanicii, mai rezervați, sunt mai potriviți pentru testele scrise.
Examenul oral de la sfârșitul anului din gimnaziu este considerat de Severgnini un adevărat ritual de trecere, un moment crucial în care italienii conștientizează importanța modului în care se prezintă în fața celorlalți – la școală, în familie și la locul de muncă. El l-a descris drept „examenul «bella figura»”, o expresie italiană care se traduce aproximativ prin „a face o impresie bună”, subliniind valoarea socială a prezentării impecabile și a aprecierii celorlalți în cultura italiană. Această „bella figura” este o componentă esențială a identității culturale, influențând interacțiunile sociale și profesionale.
De ce contează
Acest sistem de evaluare orală din Italia, cu accentul său pe comunicare și prezentare, are implicații profunde pentru dezvoltarea personală și profesională a tinerilor. Pe termen lung, formarea timpurie în arta oratoriei contribuie la crearea unei forțe de muncă mai încrezătoare și mai articulate, capabile să-și susțină ideile și să negocieze eficient. Pentru România, unde sistemul de învățământ pune un accent predominant pe evaluările scrise, analiza modelului italian oferă o perspectivă valoroasă asupra modului în care ar putea fi îmbunătățite abilitățile de comunicare și gândire critică ale elevilor, pregătindu-i mai bine pentru provocările pieței muncii și ale vieții sociale.
Concluzie
Deși sistemul italian de evaluare orală este lăudat pentru cultivarea abilităților de comunicare, el generează și dezbateri privind echilibrul dintre stil și substanță, precum și eficiența administrativă. Pe viitor, este esențial ca sistemele educaționale să găsească o cale de mijloc, integrând avantajele evaluărilor orale și scrise pentru a forma indivizi complet echipați. Rămâne de văzut dacă alte națiuni vor adopta elemente ale acestui model, adaptându-le la propriile contexte culturale și educaționale, sau dacă sistemele vor continua să reflecte, mai degrabă decât să modeleze, trăsăturile culturale preexistente.
Ceea ce este cert este că dezbaterea privind cea mai bună metodă de evaluare și de dezvoltare a competențelor elevilor este departe de a se fi încheiat, iar exemplul italian oferă un studiu de caz fascinant în această privință.