Declinul, testamentul și odiseea inimii suveranei
La 18 iulie 1938, România pierdea una dintre cele mai influente și iubite figuri ale istoriei sale, Regina Maria, cunoscută drept „Regina Întregitoare” și „Mama răniților”. La 88 de ani de la dispariția sa, viața și ultimii ani ai suveranei, marcați de suferință fizică și izolare, rămân un reper de devotament față de națiunea adoptivă. Armata Română i-a adus un omagiu fără precedent la înmormântare, salutând-o cu baionetele înfipte în pământ, un gest unic, nerepetat vreodată în fața unui alt om, potrivit surselor istorice.
Născută Marie Alexandra Victoria la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, Marea Britanie, Regina Maria a fost fiica principelui Alfred al Marii Britanii și a ducesei Maria Alexandrovna a Rusiei, fiind nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii. S-a logodit la doar 16 ani cu prințul Ferdinand de Hohenzollern, moștenitorul tronului României, căsătoria având loc la 29 decembrie 1892. De-a lungul vieții, Regina Maria a pus interesele naționale ale României mai presus de orice. A susținut alianța cu Antanta în Primul Război Mondial, opunându-se intrării României în conflict alături de Puterile Centrale, o decizie strategică ce a modelat cursul istoriei românești.
În timpul conflagrației mondiale, Regina Maria și-a însoțit soțul în refugiul din Moldova și a activat ca soră medicală în spitalele militare, unde a îngrijit bolnavi de holeră și tifos, fără să-i pese de riscuri. Această dăruire i-a adus supranumele popular de „Regina Mamă” și o legătură profundă cu Armata Română. Arthur Gold Lee descria cum Regina stătea la căpătâiul soldaților muribunzi, ținându-i de mână și spunându-le că le înlocuia mama. În 1917, a mers chiar și mai departe, încadrată în uniformă de ofițer, pe linia întâi a frontului de la Cireșoaia, la doar 200 de metri de inamic, în fața cotei 443, demonstrând un curaj excepțional.
Constantin Argetoianu, un politician al vremii, a notat în memoriile sale, „Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri”, că „războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste”. El sublinia prezența ei constantă în tranșee, spitale și posturi sanitare, evidențiind lipsa ei de frică în fața gloanțelor, bombelor sau molimelor. Argetoianu concluziona că, în timpul pribegiei în Moldova, Regina Maria a întruchipat „aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești”. Un gest simbolic al integrării sale totale în cultura română a fost trecerea la ortodoxie în 1926, de Bunavestire, într-o ceremonie desfășurată la Palatul Regal și oficiată de Patriarhul Miron Cristea.
Ultimii ani ai Reginei Maria au fost însă umbriți de o dramă personală și politică. Potrivit arhivelor istorice, declinul emoțional a început odată cu Restaurația din 8 iunie 1930, când fiul ei, Carol al II-lea, a revenit pe tron. Deși inițial a sperat la o reconciliere, Regina a fost sistematic marginalizată de Carol al II-lea, care i-a restrâns aparițiile publice, i-a cenzurat discursurile și a îndepărtat-o de pe scena politică, deranjat de popularitatea ei imensă. Această ostilitate a determinat-o pe suverană să se retragă într-un „exil interior” la reședințele sale de suflet, Castelul Bran și Palatul „Cuibul Linștit” de la Balcic, unde, conform unei scrisori adresate unei prietene, se simțea „o străină în propria-i țară”.
Problemele grave de sănătate au debutat în 1937, cu hemoragii interne și flebită, diagnosticele medicilor europeni variind de la afecțiuni hepatice la cancer pancreatic. În primăvara anului 1938, starea sa s-a agravat, fiind internată la sanatoriul Weisser Hirsch din Dresda, Germania. Refuzând să moară pe pământ străin, Regina Maria a luat decizia dramatică de a se întoarce în România pe 14 iulie 1938, împotriva sfaturilor medicale. Călătoria cu trenul, într-un vagon sanitar, a fost un calvar, marcat de hemoragii și pierderi de cunoștință. Trenul regal a ajuns în Gara Sinaia pe 17 iulie 1938, iar Regina a fost transportată de urgență la Castelul Pelișor, unde s-a stins din viață pe 18 iulie 1938, la ora 17:38, în Camera de Aur, înconjurată de copiii ei, inclusiv Regele Carol al II-lea și Principesa Ileana.
Testamentul Reginei Maria a fost o dovadă a iubirii sale profunde pentru România. Ea a cerut ca trupul să-i fie înhumat în biserica episcopală de la Curtea de Argeș, alături de Regele Ferdinand, iar inima să-i fie păstrată într-o raclă la capela Stella Maris a reședinței din Balcic. Odiseea inimii Reginei Maria este, de asemenea, o parte emoționantă a istoriei. Inițial depusă la Balcic (1938-1940), inima a fost mutată la Castelul Bran de Principesa Ileana după cedarea Cadrilaterului în 1940, pentru a fi protejată. După 75 de ani, în 2015, inima Reginei a fost adusă la Castelul Pelișor din Sinaia și așezată definitiv în Camera de Aur, locul în care a bătut pentru ultima oară. Acest gest simbolic a închis cercul unei vieți trăite cu dăruire totală, așa cum scria însăși Regina în „Regina unei țări mici, Gânduri despre Țara mea” (Editura Predania, 2019): „Țara aceasta e mică, e nouă, dar e o țară care mi-e dragă. Îmi trebuie ca și altora să le fie dragă”.
De ce contează
Regina Maria rămâne un simbol fundamental pentru identitatea națională românească. Contribuția sa la Marea Unire din 1918, prin campania diplomatică la Conferința de Pace de la Paris, și rolul său crucial în susținerea moralului trupelor și populației în Primul Război Mondial sunt pietre de temelie ale statului modern. Povestea ei subliniază importanța liderilor dedicați, capabili să-și depășească propriile interese pentru binele națiunii, chiar și în fața adversităților familiale sau politice. Reabilitarea simbolică a inimii sale în Pelișor reconfirmă locul său de necontestat în panteonul eroilor naționali și reamintește generațiilor actuale valoarea sacrificiului și a devotamentului pentru țară.
La 88 de ani de la moartea sa, memoria Reginei Maria continuă să inspire. Viitoarele generații de istorici și publicul larg vor continua să exploreze complexitatea personalității sale și impactul durabil asupra României. Discuțiile despre moștenirea sa diplomatică, rolul său în consolidarea identității naționale și influența sa culturală rămân deschise, oferind noi perspective asupra unei perioade cruciale din istoria românească.
Locurile care i-au fost dragi, precum Castelul Bran, Palatul Balcic (acum în Bulgaria) și Castelul Pelișor, continuă să atragă vizitatori, menținând vie amintirea unei suverane care, în ciuda provocărilor, a rămas „Regina tuturor românilor”.