Cuplul britanic Foreman, în greva foamei în închisoarea Evin din Iran

Publicat: · Actualizat: · Timp de citire: 6 minute

Pe scurt

Cuplul britanic Craig și Lindsay Foreman, ambii în vârstă de 53 de ani, se află în greva foamei în închisoarea Evin din Teheran de 55, respectiv 46 de zile, în semn de protest față de condamnarea lor la zece ani pentru spionaj, acuzații pe care le resping. Familia este profund îngrijorată de starea lor medicală critică și cere intervenția guvernului britanic, în timp ce experți ONU vorbesc despre o „urgență medicală” și „practica luării de ostatici de către statul iranian”. Situația a generat discuții despre un posibil schimb de prizonieri, pe care Marea Britanie îl neagă oficial.

EN

Brief

British couple Craig and Lindsay Foreman, both 53, are on a hunger strike for 55 and 46 days respectively in Tehran's Evin prison, protesting their 10-year espionage conviction, which they deny. Their family is gravely concerned about their critical medical condition, urging the British government to intervene, while UN experts call it a 'medical emergency' and 'state hostage-taking practice'. The situation has fueled speculation about a prisoner swap, which the UK officially denies.

Cuplul britanic Foreman, în greva foamei în închisoarea Evin din Iran
Sursa foto: evz.ro

Situație critică pentru soții acuzați de spionaj

Doi cetățeni britanici, Craig și Lindsay Foreman, ambii în vârstă de 53 de ani, se află într-o situație critică în penitenciarul Evin din Teheran, unde au intrat în greva foamei în semn de protest. Craig a refuzat hrana de 55 de zile, iar Lindsay de 46 de zile, conform relatărilor The Independent și Digi24. Aceștia au fost arestați în timpul unei călătorii cu motocicleta în jurul lumii și ulterior condamnați la zece ani de închisoare sub acuzația de spionaj, pe care o resping categoric. Experți ai Organizației Națiunilor Unite în domeniul drepturilor omului au cerut eliberarea lor imediată, avertizând că situația reprezintă o „urgență medicală” și ridică „grave semne de întrebare privind practica luării de ostatici de către statul iranian”.

Familia, profund îngrijorată de starea de sănătate a cuplului, pregătește o scrisoare prin care îi imploră să renunțe la protest pentru a-și salva viața. Joe Bennett, un membru al familiei, a declarat că „cea mai mare îngrijorare a mea este timpul. Fiecare zi care trece îi apropie de riscul unor probleme grave.” El a adăugat că apropiații se tem că vor primi în orice moment vestea internării unuia dintre cei doi, având în vedere durata extrem de lungă a grevei foamei. Contactul cu familia este aproape inexistent, deoarece autoritățile iraniene au întrerupt convorbirile telefonice în luna mai 2026. Rudele primesc doar mesaje scurte, transmise prin intermediari și care ajung după săptămâni de întârziere, ceea ce amplifică incertitudinea și angoasa.

Medicii avertizează că o grevă a foamei prelungită poate provoca pierdere severă de masă musculară, afectarea organelor vitale și leziuni cerebrale ireversibile. Aceste riscuri medicale sunt amplificate de condițiile de detenție și de lipsa unei monitorizări adecvate, transformând protestul într-o amenințare directă la adresa vieții lor. Faptul că familia se simte nevoită să intervină direct, rugându-i să renunțe, subliniază gravitatea situației și disperarea cu care se confruntă.

Într-o scrisoare transmisă recent din penitenciarul Evin, Lindsay Foreman a explicat motivul pentru care ea și soțul ei continuă ceea ce numesc „postul pentru libertate”. „Continuăm pentru că trebuie să expunem corupția și cruzimea din această țară. Sperăm ca suferința noastră temporară să contribuie la o soluție permanentă împotriva nedreptății și minciunilor îndurate atât de iranieni, cât și de străini,” a scris ea. Lindsay a adăugat că obiectivul lor este să continue „lupta pentru ceea ce contează cu adevărat în viață: libertatea, familia și iubirea.” Această declarație subliniază nu doar disperarea personală, ci și o motivație mai largă, de a atrage atenția asupra abuzurilor din Iran.

Cazul soților Foreman a alimentat speculațiile privind un posibil schimb de deținuți. Autoritățile iraniene au invocat, în cadrul unor întâlniri consulare, situația unui cetățean iranian aflat într-o închisoare din Marea Britanie. Cu toate acestea, guvernul britanic a negat existența unor negocieri în acest sens. Ministrul britanic de Externe, David Lammy, a afirmat recent că, în anumite situații, „pot exista astfel de aranjamente”, o declarație care, deși nuanțată, lasă loc interpretărilor. Familia critică însă dur poziția autorităților britanice, declarând: „Vrem ca Guvernul să îi apere. Nici măcar nu au avut curajul să numească această situație o detenție arbitrară. Avem un raportor special al ONU care vorbește despre luare de ostatici de către stat. Cred că ar trebui să le fie rușine că nu fac mai mult.” Această critică reflectă percepția familiei că autoritățile de la Londra nu depun suficiente eforturi pentru eliberarea celor doi, considerând că ar trebui să adopte o poziție mai fermă, în linie cu acuzațiile ONU de „luare de ostatici”.

Detenția cetățenilor străini în Iran, adesea pe baza unor acuzații de spionaj considerate de comunitatea internațională ca fiind fabricate, a devenit o tactică recurentă a regimului de la Teheran. Potrivit unui raport Amnesty International din 2023, Iranul a utilizat în mod sistematic detenția arbitrară și condițiile inumane de închisoare împotriva a zeci de cetățeni străini și dubli naționali. Această practică este adesea percepută ca o formă de diplomație a ostaticilor, menită să obțină concesii politice sau schimburi de prizonieri cu statele occidentale. În 2022, un cetățean britanic-iranian, Nazanin Zaghari-Ratcliffe, a fost eliberat după șase ani de detenție în schimbul unei datorii de 400 de milioane de lire sterline pe care Marea Britanie o avea față de Iran. Acest precedent alimentează speranțele, dar și frustrările familiilor celor aflați în situații similare, care văd lipsa de acțiune a guvernelor occidentale ca pe o trădare.

De ce contează

Situația soților Foreman este un caz emblematic care subliniază vulnerabilitatea cetățenilor străini în state cu regimuri autoritare și presiunile diplomatice intense generate de astfel de situații. Ea scoate în evidență acuzațiile de „diplomație a ostaticilor” la adresa Iranului și incapacitatea, sau reticența, unor guverne occidentale de a acționa decisiv. Acest caz are implicații semnificative pentru politica externă a Marii Britanii și pentru eforturile internaționale de protejare a drepturilor omului. De asemenea, subliniază riscurile călătoriilor în anumite regiuni, în contextul unor tensiuni geopolitice crescute și a unor practici de detenție arbitrară.

Persistența soților Foreman în greva foamei, în ciuda riscurilor medicale grave și a apelurilor familiei, arată o determinare disperată de a atrage atenția asupra nedreptății percepute. Rămâne de văzut dacă presiunea internațională și cea publică vor fi suficiente pentru a forța o intervenție a guvernului britanic sau o schimbare de poziție din partea autorităților iraniene. Soarta lor depinde acum de echilibrul fragil dintre diplomație, drepturile omului și intransigența politică, într-un joc de putere în care viețile umane sunt, din păcate, monedă de schimb.

Comunitatea internațională continuă să monitorizeze situația, iar viitorul cuplului Foreman este incert, cu fiecare zi care trece aducând noi riscuri pentru sănătatea lor.