Teheranul își supraestimează avantajul strategic
După 40 de zile de conflict armat și două luni de armistițiu fragil, regimul de la Teheran a reușit să își mențină poziția și a dobândit un nou mijloc de descurajare, considerat mai puternic decât arsenalul iranian distrus de SUA și Israel în timpul campaniei de bombardamente: controlul asupra Strâmtorii Ormuz. Potrivit unei analize publicate în Foreign Affairs, președintele american Donald Trump a pierdut războiul și negocierile de pace, însă Iranul ar putea pierde pacea ulterioară dacă își supraestimează avantajul.
Memorandumul de înțelegere semnat între Iran și Statele Unite amână rezolvarea multor chestiuni complicate, inclusiv restricțiile asupra programului nuclear iranian, pe o perioadă de negociere de 60 de zile. Cu toate acestea, gestionarea Strâmtorii Ormuz se anunță a fi o problemă mult mai dificilă decât pare la prima vedere. Acordul curent prevede traversarea liberă și în siguranță a vaselor comerciale pe durata celor 60 de zile, timp în care Iranul și SUA trebuie să stabilească un nou cadru de administrare a strâmtorii.
Indiferent de rezultatul negocierilor finale, Iranul a semnalat clar intenția de a impune noi restricții și taxe pentru navele comerciale care tranzitează strâmtoarea după încheierea perioadei de discuții. Mohammad Ghalibaf, negociatorul-șef al Iranului, a declarat fără echivoc: „Strâmtoarea Ormuz nu se va mai întoarce niciodată la starea sa anterioară. Bineînțeles, vom percepe taxe în schimbul serviciilor pe care le oferim.” Această abordare, deși pare avantajoasă pe termen scurt, riscă să submineze noul atu strategic al Iranului și să declanșeze un nou conflict armat, perturbând comerțul maritim global și forțând țările să caute rute alternative.
Pentru adversarii Teheranului, o astfel de politică ar reduce costurile viitoarelor atacuri asupra Iranului. Analiza Foreign Affairs subliniază că, la fel cum Trump și-a supraestimat avantajul strategic la începutul războiului, Iranul ar putea repeta aceeași greșeală acum, după încheierea conflictului. Obstacolele în calea unui acord final în cele 60 de zile par insurmontabile. Washingtonul nu a demonstrat răbdarea necesară pentru a negocia un acord nuclear complex, care ar necesita noi măsuri de monitorizare și verificare. Pe de altă parte, noii lideri iranieni manifestă o profundă neîncredere față de administrația Trump și ar putea prefera o înțelegere limitată, pur tranzacțională.
Eșecul consolidării unui acord privind Strâmtoarea Ormuz ar putea duce la reluarea conflictului. Menținerea unei rute maritime internaționale esențiale într-o stare obstrucționată, diferită de situația pre-război, este nesustenabilă pe termen lung. Iranul nu va renunța la controlul asupra Strâmtorii Ormuz fără a obține concesii semnificative. În luna mai, Iranul a stabilit un nou mecanism de administrare a strâmtorii, denumit Autoritatea Strâmtorii Golfului Persic (PGSA).
Prin acest demers unilateral, Iranul a revendicat controlul asupra unei zone maritime mult mai extinse, care se suprapune peste apele teritoriale ale Omanului și Emiratelor Arabe Unite. De asemenea, a impus cerința ca navele care tranzitează strâmtoarea să obțină o autorizație prealabilă de la autoritățile iraniene și a semnalat că navele militare „neprietenoase” nu sunt binevenite în regiune. Aceste condiții nu existau înainte de izbucnirea războiului. Dacă Iranul va implementa taxe pentru traversarea strâmtorii, consecințele vor fi grave nu doar pentru comerțul global, ci și pentru economia iraniană.
Companiile americane, europene și din alte regiuni nu vor fi dispuse să plătească taxe sau să colaboreze cu o entitate sancționată de Washington, care are legături cu Gărzile Revoluționare Iraniene (IRGC). Aceasta ar transforma una dintre cele mai aglomerate rute comerciale maritime într-o zonă accesibilă, practic, doar „flotei fantomă” a Iranului, o situație inacceptabilă pentru statele din Golful Persic, precum și pentru o mare parte din Asia și Europa. Deși conflictul a demonstrat dificultatea de a găsi rute alternative, statele din Golf vor fi puternic motivate să dezvolte noi infrastructuri energetice care să ocolească strâmtoarea.
Opoziția Iranului față de traversarea strâmtorii de către navele militare străine este la fel de nesustenabilă. Statele Unite și Franța dețin baze navale majore în Golful Persic, accesibile exclusiv prin Strâmtoarea Ormuz, și care sunt cruciale pentru securitatea regională. Iranul se află într-o dilemă strategică: trebuie să aleagă dacă va utiliza Strâmtoarea Ormuz ca sursă de venituri sau ca garanție de securitate. Este improbabil ca Teheranul să poată obține ambele avantaje simultan.
De ce contează
Controlul Iranului asupra Strâmtorii Ormuz, prin care tranzitează aproximativ o cincime din petrolul mondial, are implicații economice și geopolitice profunde. Impunerea de taxe sau restricții ar crește costurile transportului maritim global, afectând prețurile energiei și stabilitatea piețelor internaționale. Această situație ar putea forța marile puteri și statele din Golf să investească masiv în rute alternative, cum ar fi conductele terestre, modificând fundamental geografia energetică a regiunii și reducând, în cele din urmă, influența strategică a Iranului asupra strâmtorii. Instabilitatea din Ormuz amplifică riscul unui nou conflict, cu repercusiuni globale.
Concluzie
Perioada de 60 de zile de negocieri este crucială pentru definirea viitorului Strâmtorii Ormuz și pentru stabilitatea regională. Eșecul de a ajunge la un acord reciproc acceptabil ar putea escalada tensiunile, transformând o victorie militară iraniană într-o înfrângere strategică pe termen lung. Întrebarea fundamentală rămâne dacă Iranul va prioritiza beneficiile economice imediate sau securitatea pe termen lung, acceptând compromisuri pentru a menține pacea și a evita izolarea.
Relația de neîncredere dintre Teheran și Washington, alături de ambițiile divergente, face ca perspectivele unui acord durabil să fie incerte, lăsând deschisă posibilitatea unei noi confruntări în viitorul apropiat.