Instruirea pentru interceptarea dronelor
Noua armată reprezintă subiectul principal al acestui articol. În spatele sistemelor clasice de apărare antiaeriană, o nouă categorie de luptători redefinește protecția spațiului aerian ucrainean. Un singur echipaj de drone-interceptoare este format din 3-4 oameni: piloți, un navigator, un tehnician și, uneori, un șofer. De precizia și rapiditatea acestor grupuri restrânse depinde astăzi liniștea marilor aglomerări urbane din Ucraina, în contextul în care numărul atacurilor cu drone de fabricație iraniană „Shahed” crește de la o lună la alta. Potrivit unui raport al Ministerului Apărării din Ucraina, în luna mai 2026, atacurile cu drone s-au intensificat cu 30% comparativ cu luna precedentă.
Pentru a acoperi nevoia acută de personal, armata, organizațiile de voluntari și producătorii de tehnologie militară au pus bazele unor centre de instruire specializate. Aici, instructori cu experiență pe front transformă foști programatori, pasionați de jocuri video sau militari recuperați după răni grave în vânători de elită de drone. O incursiune pe teren a jurnaliștilor de la publicația ucraineană Pravda în cadrul centrelor de pregătire susținute de Fundația de Caritate „Serghei Pritula” arată complexitatea acestui nou tip de război asimetric.
Recrutarea pentru echipele de interceptare urmează două linii clare: transferurile din rândul forțelor armate și campaniile de înrolare din viața civilă. Din cadrul armatei sunt selectați cu precădere operatori cu experiență pe drone FPV sau aparate de recunoaștere cu aripi fixe. În mod special, programul oferă o nouă șansă militarilor răniți care nu mai pot lupta în prima linie. Cei care prezintă limitări fizice în urma contuziilor puternice sunt recalificați ca tehnicieni de sol. „Avem luptători care vin după răni severe și nu mai pot pilota. Pentru ei există specializarea de tehnician. Învață să configureze catapultele, antenele, platformele de lansare și plăcile de inițiere a semnalului. Este o muncă esențială pentru ca aparatul să poată decola în siguranță”, explică Volodimir, un coordonator de antrenament care s-a alăturat centrului după ce a fost rănit pe front.
În sectorul civil, dinamica este dictată de tineri familiarizați cu tehnologia. În cadrul batalionului „Darknode” din Brigada 412 de Sisteme Fără Pilot Nemesis, unul dintre liderii la capitolul interceptări, vârsta variază între 19 și 47 de ani. Pregătirea de la zero durează aproximativ o lună, iar mulți recruți sunt trecuți inițial prin unități de aero-recunoaștere pentru a deprinde orientarea în spațiu și analiza hărților.
Instruirea se împarte în două programe de studiu intense. Programul „Sting” durează 5 zile și se adresează militarilor activi cu experiență FPV, pregătindu-i pe quadrocoptere specializate în interceptarea dronelor kamikaze grele. Programul „Taras-P” durează 14 zile și este destinat celor fără experiență anterioară de zbor, axat pe aparate de tip aeronavă (aripi fixe), folosite pentru doborârea dronelor rusești de recunoaștere și a celor din clasa „Molnia”. Primele zile sunt dedicate exclusiv teoriei hardware, asamblării tehnice (cu componente asigurate direct de producătorul Wild Hornets) și simulatoarelor digitale avansate conectate în rețea. Această interconectare permite echipajelor să simuleze misiuni comune, testând coordonarea în timp real înainte de ieșirea pe poligon.
Aparatele de tip avion sunt mult mai complexe. Pregătirea unui „Taras-P” pentru decolare poate dura peste 15 minute, iar uzura materialului didactic este uriașă din cauza aterizărilor dure ale cursanților. Odată ajunși la poligonul de trageri, cursanții trebuie mai întâi să treacă de un test de control pe o dronă FPV standard, executând manevre complexe în formă de opt prin porți speciale. Doar după validarea acestei etape se trece la simularea activității de luptă pe aparatele „Sting”. Ca ținte de antrenament sunt folosite drone-liniar ucrainene de tip „Flamingo”. Nivelul de dificultate crește semnificativ la exercițiile tactice pe distanțe lungi. Echipajele de pe avioanele „Taras-P” trebuie să execute zboruri la limita maximă de acțiune a aparatului, adică aproximativ 50 de kilometri.
În faza finală a antrenamentului, condițiile devin identice cu cele din realitate: echipa primește coordonatele de la un dispecer de gardă, lansează aparatul, detectează o țintă aflată la 15-20 km depărtare, o prinde din urmă și acționează comanda de detonare de pe consolă. Pregătirea rămâne însă presată de timp. Din cauza realităților din teren, unitățile militare nu pot trimite personalul la cursuri pentru mai mult de două săptămâni. În plus, antrenamentele pe poligon se desfășoară sub o coordonare strictă cu Statul Major și Forțele Aeriene; orice alertă radio impune rechemarea imediată a aparatelor pentru a nu fi pierdute din cauza propriilor sisteme de război electronic (EW).
După absolvire, noii operatori nu sunt trimiși singuri în misiune, ci sunt integrați în echipe combatante cu experiență, preluând treptat sarcinile de gardă.
Din acel moment, succesul muncii lor se măsoară în numărul de amenințări neutralizate la mare distanță, înainte ca explozibilul inamic să apuce să își atingă țintele din orașe.