Criza financiară a ONU
Organizația Națiunilor Unite se confruntă cu una dintre cele mai grave crize financiare din ultimele decenii, după ce doi dintre cei mai importanți contributori ai săi, Statele Unite și China, au întârziat plata unor sume care depășesc împreună 5,6 miliarde de dolari, arată publicația Il Post, citat de Mediafax.
Conform documentelor oficiale, Statele Unite datorează aproximativ 4,3 miliarde de dolari organizației. Din această sumă, circa 2 miliarde reprezintă contribuții la bugetul obișnuit al ONU, 2,2 miliarde sunt destinate operațiunilor de menținere a păcii, iar alte 44 de milioane de dolari sunt restante către tribunalele internaționale, scrie Il Post.
Administrația Donald Trump a adoptat în ultimii ani o poziție critică față de numeroase organizații internaționale. La începutul anului 2026, Washingtonul a anunțat retragerea din 66 de organizații internaționale, aproximativ jumătate dintre acestea având legături cu sistemul ONU. Trump a susținut în repetate rânduri că ONU are nevoie de reforme profunde, însă administrația americană nu a prezentat până acum un plan detaliat privind aceste schimbări. Ambasadorul american la ONU, Mike Waltz, a declarat că Statele Unite își vor plăti obligațiile, fără a preciza însă un calendar clar.
Al doilea cel mai mare restantier este China. Potrivit raportului, Beijingul are întârzieri de aproximativ 1,3 miliarde de dolari, dintre care 429 de milioane reprezintă contribuții la bugetul curent, iar 870 de milioane sunt legate de operațiunile de peacekeeping. Spre deosebire de Washington, autoritățile chineze nu au adoptat un discurs ostil față de ONU. Totuși, contribuțiile au fost plătite cu întârzieri din ce în ce mai mari în ultimii ani. Ambasadorul chinez la ONU, Fu Cong, a afirmat că Beijingul își va achita obligațiile și a remarcat că, în lipsa plăților americane, China a devenit „de facto” principalul contributor al organizației.
Statele Unite și China asigură împreună aproximativ 42% din contribuțiile obligatorii ale ONU. Washingtonul este responsabil pentru circa 22% din buget, iar Beijingul pentru aproximativ 20%, pondere care a crescut constant pe fondul dezvoltării economiei chineze. Regulile organizației prevăd că statele care acumulează restanțe mai mari de doi ani își pot pierde dreptul de vot în Adunarea Generală. În prezent, această sancțiune se aplică în principal unor state aflate în dificultăți economice severe, precum Afganistanul și Venezuela.
Criza financiară a avut deja efecte concrete. Bugetul ONU pentru 2026 a fost redus la 3,45 miliarde de dolari, cu aproximativ 7% mai puțin decât în anul anterior. Începând din 2025, organizația a eliminat aproximativ 3.000 de locuri de muncă, afectând în special angajații aflați la începutul carierei. La sediul din Geneva sunt oprite periodic sistemele de încălzire și scările rulante pentru reducerea costurilor, iar la New York au fost amânate lucrări de întreținere ale clădirilor.
Lipsa fondurilor începe să influențeze și operațiunile internaționale ale ONU. Organizația a accelerat retragerea unor trupe de menținere a păcii din Republica Democrată Congo și a întârziat plățile către state care contribuie cu militari la aceste misiuni, inclusiv Nepal și Bangladesh. Situația este complicată și de regulile financiare ale organizației, care obligă ONU să returneze statelor membre fondurile neutilizate. Secretarul general António Guterres a descris această situație drept una „kafkiană”, deoarece organizația trebuie să restituie bani chiar și atunci când lipsa de activitate este cauzată de insuficiența fondurilor disponibile.
Deși un „colaps financiar” nu înseamnă dispariția imediată a organizației, efectele ar putea fi semnificative. Misiunile de pace, operațiunile umanitare, tribunalele internaționale și activitatea administrativă a ONU depind de contribuțiile statelor membre.
Pe fondul războiului din Ucraina, al conflictelor din Orientul Mijlociu și al numeroaselor crize umanitare aflate în desfășurare, dificultățile financiare ale ONU riscă să afecteze una dintre principalele instituții multilaterale ale lumii, într-un moment în care cererea pentru intervenții internaționale este mai mare ca oricând.