Românii se întorc acasă
Pilon al metalurgiei românești și locul din care își câștigau pâinea, în anii lui de glorie, până la zece mii de oameni, Oțelu Roșu a fost, până mai ieri, o amintire dureroasă pentru cei ale căror destine au fost legate de soarta combinatului. "Am crescut cu el, am crescut aici. Ăsta e păcatul zonelor monoindustriale. Erau oameni care şi din jur lucrau aici, veneau de sus, dinspre Haţeg.", spune un bărbat. "Uzina a fost principalul susţinător al activităţii din oraş.", precizează un inginer, Constantin Lazăr.
De la câteva locuințe risipite pe coama unui deal, Oțelu Roșu a devenit oraș grație uzinei care i-a fost coloană vertebrală preț de aproape un sfert de mileniu. E al doilea combinat din țară după cel de la Reșița și singurul în care, în primii ani ai comunismului, se produceau bare de oțel și fier laminat la rece. După Revoluție, însă, Oțelu Roșu și-a trăit decăderea. În urmă cu mai bine de un deceniu, după o serie de privatizări ratate, rușii de la Mechel au stins cuptoarele şi au trimis sute de oameni în șomaj. "Am găsit un dezastru. O uzină oprită din 2013, cu active devalizate de foştii proprietari.
Când orice speranță părea pierdută, sătul să tot importe materia primă de care avea nevoie, un antreprenor român a văzut potențial, unde toată lumea vedea un dezastru.", explică Viorel Teodoru, manager de proiect. "O uzină care practic a fost salvată în ultimul moment, la finalul lui 2024.", adaugă Viorel Teodoru.
De la drumuri de mare viteză la oţel beton şi sârmă. Familia Umbrărescu şi-a extins afacerile în sectorul siderurgiei şi va produce materiale pe care le va folosi, ulterior, în proiectele de infrastructură rutieră. Până acum, la Oţelu Roşu, au fost investite 40 de milioane de euro pentru redeschiderea combinatului. Investiţia totală va depăşi 200 de milioane de euro. Iar planul e ca, la final, combinatul să producă suficient oțel cât să ajungă și pentru export. Ceva ce România nu mai face de ani buni.
"Primul pas a fost curăţenia, defrişarea vegetaţiei sălbatice care crescuse absolut peste tot. Laminorul de profile nu mai există, a fost tăiat de către vechii proprietari. Dintre ruine răsare, practic, o fabrică nouă. O șansă pentru cei care au plecat să se întoarcă acasă.", menţionează Viorel Teodoru. "Cred că ar fi un lucru foarte benefic, mai ales pentru zonă, pentru industrie. Ar fi mai multe locuri de muncă.", spune o femeie. "Majoritatea merg spre Caransebeş. Nu prea sunt foarte multe locuri de muncă aici.", adaugă o altă femeie.
"Avem cereri, sunt peste 300 de cereri deja depuse. Mulţi se întorc din Germania, că trebuiau să trăiască când s-a închis combinatul în 2012.", spune inginerul Constantin Lazăr. Alexandru Umbrărescu, fiul cel mare al cunoscutului constructor de drumuri, e cel care se ocupă de afacere. "Cea mai modernă oţelărie electrică, cel mai modern Laminor din România şi unul dintre cele mai moderne din Europa. În oţelăria electrică consumurile energetice sunt reduse cu aproximativ 25, până la 30% faţă de un cuptor clasic. Producţia totală va fi de 700 de mii de tone, produs finit.", conchide Viorel Teodoru.
De câştigat, ar câştiga toată lumea, nu doar oamenii locului, ci şi afacerile din țară care depind acum de oțelul și de sârma aduse din import. Și, binențeles, și statul care nu ar mai subvenționa, ar încasa.
La o oră de mers cu maşina de Oţelu Roşu, la Hunedoara, un alt colos al siderurgiei se ițește, ruginit, dintre buruieni. Ani la rând cu zero investiţii. Aşa a ajuns să arate combinatul siderurgic de la Hunedoara. Ca un morman de fiare vechi. Anul trecut, teoretic, încă mai exista activitate în această hală. Se produceau oţeluri laminate folosite în construcţii. În august, însă, activitatea a fost oprită din cauza costurilor de producţie prea mari.
"Toată lumea a stat şi finalul a fost ăsta. S-a închis. În 2025 abia dacă a mai produs 200 de mii de tone de materiale din oţel pentru construcţii şi industrie. Faţă de mai bine de un milion de tone pe an - cât era producţia aici în vremurile bune.", spune Ştefan Cilica, responsabil cu lucrările. "Aici nu s-a făcut nimic, eu sunt de 15 ani aici, nu s-a făcut mare lucru. Utilajele sunt într-o degradare totală, nu s-a investit în ele deloc", adaugă responsabilul cu lucrările.
După Oțelu Roșu, același investitor a preluat și Hunedoara și vrea ca în doi ani uzina să fie din nou funcţională. S-au făcut şi primele angajări.
Pentru că acum o bună parte din combinat arată exact ca o junglă, primele lucrări care se fac sunt legate de defrişarea şi curăţarea terenului. "Bazat pe ce-a făcut la Oţelu Roşu, eu zic că sunt speranţe. Dacă merge bine acolo, merge bine şi pentru Hunedoara, pentru cei care caută de lucru.", spune un român. "Ar fi un lucru foarte bun şi foarte benefic pentru ţara noastră. Am lucrat în combinat vreo 20 de ani, ca mecanic de locomotivă.", adaugă un alt român.
România mai fabrică sau prelucrează oţel şi sârmă doar la Galaţi, Târgovişte, Călăraşi, Câmpia Turzii şi Zalău. Insuficient pentru cererea internă. Importăm anual mai bine de un milion de tone de oțel, iar asta s-ar putea schimba când Oțelu Roșu și Hunedoara vor reporni cuptoarele la capacitate maximă. Suntem la coada clasamentului în Europa, la capitolul producţie de materiale feroase, pe poziţia 15 din 20. Scumpirea energiei a pus cele mai mari probleme fabricilor vechi de la noi, nemodernizate, care au ajuns să producă la costuri exagerate și au devenit, astfel, neproductive.
Readucerea lor pe linia de plutire e o necesitate, mai ales în contextul în care, la graniţă, o ţară măcinată de război va trebui, cândva reconstruită.