Provocările dinspre SUA
Pentru a face față valului de critici venite din Statele Unite, o nouă formă de alianță va trebui să apară — și rapid, susține în Politico Ivo Daalder, fost ambasador al SUA la NATO, actualmente cercetător la Centrul Belfer al Universității Harvard. "NATO trebuie să se reinventeze pentru a rămâne relevantă în fața provocărilor actuale", a declarat Daalder.
Poate fi salvat NATO? Aceasta este întrebarea tot mai frecventă a liderilor și analiștilor politici și militari, pe măsură ce președintele american Donald Trump critică în mod repetat alianța și amenință chiar cu retragerea din ea. Răspunsul este afirmativ. Însă nu același NATO pe care l-am cunoscut în ultimele decenii. Pentru a rezista presiunii venite dinspre Washington, va trebui să se contureze o alianță profund diferită — și în curând, notează Ivo Daalder.
O parte din ostilitatea liderului american era previzibilă. De-a lungul anilor, acesta a criticat constant alianțele de securitate ale SUA, încă din 1990, când sugera că partenerii ar trebui să plătească pentru protecția oferită. Din perspectiva sa, costurile depășesc beneficiile — o convingere pe care a păstrat-o și ca președinte. În 2017, la începutul primului mandat de președinte al SUA, a spus că NATO e „depășit”. Ulterior, l-a descris drept „inutil” și lipsit de eficiență. Refuzul unor aliați de a susține acțiunile americane împotriva Iranului — inclusiv restricționarea accesului la baze sau spațiu aerian — a accentuat tensiunile.
Pentru liderul de la Casa Albă, conflictul cu Iranul a fost un test pentru NATO — unul pe care alianța l-a picat. Mesajul transmis a fost clar: Statele Unite își vor aminti lipsa de sprijin, iar angajamentele reciproce sunt puse sub semnul întrebării. Există convingerea că o retragere oficială a SUA ar necesita aprobarea Congresului. O lege adoptată în 2023, susținută inclusiv de Marco Rubio, limitează această posibilitate. Totuși, precedentul arată că președinții americani au denunțat tratate internaționale anterior, iar o eventuală contestare juridică ar avea un rezultat incert.
Chiar și fără o retragere formală, există multiple modalități prin care NATO poate fi slăbit din interior. Declarațiile critice constante subminează încrederea în principiul apărării colective. Reducerea trupelor din Europa, retragerea din structurile de comandă sau blocarea procesului decizional pot afecta funcționarea alianței. Articolul 5, piatra de temelie a NATO, stipulează că un atac asupra unui membru este considerat un atac asupra tuturor. Totuși, formularea lasă fiecărui stat libertatea de a decide natura răspunsului — ceea ce, în practică, poate însemna contribuții minime.
În acest context, aliații europeni se confruntă cu o realitate dificilă. Eforturile de a convinge Washingtonul de importanța NATO — prin creșterea bugetelor de apărare, diplomație intensă sau concesii politice — nu au produs rezultatele dorite. Astfel, opțiunile sunt limitate. Prima ar fi așteptarea unei schimbări politice la Washington, în speranța revenirii la angajamentele tradiționale. Însă încrederea a fost afectată, iar o revenire nu este garantată.
A doua opțiune — dezvoltarea unei apărări europene complet autonome — ridică dificultăți majore. Lipsa infrastructurii, experienței operaționale și a coerenței instituționale face acest scenariu dificil de realizat pe termen scurt. Rămâne, astfel, a treia cale: transformarea NATO într-o alianță diferită, mai puțin dependentă de Statele Unite, susține fostul diplomat.
De-a lungul deceniilor, NATO a fost nu doar condus, ci structurat în jurul SUA. Contribuțiile americane — militare, logistice și diplomatice — au constituit baza funcționării sale. Înlocuirea acestui nucleu nu va fi simplă, dar nici imposibilă. Europa și Canada dispun de resursele, capacitățile industriale și voința politică necesare pentru a-și asuma un rol mai central. Statele membre au început deja să crească bugetele de apărare, să își extindă forțele armate și să accelereze producția militară. Deși există un decalaj față de SUA în materie de tehnologie, acesta se reduce treptat, inclusiv prin cooperare cu industria ucraineană.
În paralel, au apărut inițiative complementare NATO, precum forțe de reacție rapidă conduse de Marea Britanie, programe europene de achiziții comune sau discuții privind extinderea descurajării nucleare. Provocarea majoră rămâne timpul. Transformarea acestor ambiții în capacități reale necesită ani — nu luni. Ritmul schimbării va depinde, în mare măsură, de nivelul de cooperare al Statelor Unite.
Cu toate acestea, o reconfigurare a NATO în direcția unei implicări europene mai mari era inevitabilă.
Contextul actual a accelerat acest proces — iar pe termen lung, atât Europa, cât și alianța ar putea ieși consolidate.