Comemorarea victimelor masacrului
1 aprilie a fost declarată „Zi Națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, Foametei și a altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie”, prin legea nr. 68/2011. În această zi, România comemorează masacrul de la Fântâna Albă, aflată atunci pe teritoriul Ucrainei, acolo unde mii de români au fost masacrați de către trupele sovietice, după ce auziseră că se poate trece granița în România.
Câteva mii de români, locuitori ai satelor de pe Valea Siretului, au încercat să ajungă în țara natală pe 1 aprilie 1941, chiar de Paști. Cineva împrăștia zvonul că românii pot trece granița fără probleme, că grănicerii sovietici nu le vor face nimic. Când coloana de români, care purtau steaguri albe, icoane și cruci, a ajuns la doar 3 kilometri de graniță, soldații sovietici, ascunși în pădure, au început să tragă în plin. Au secerat, în scurt timp, mii de vieți. Cei care au scăpat de gloanțe au fost urmăriți de cavalerie și spintecați cu sabia. Apoi, românii au fost aruncați în gropi comune.
Nimeni nu știe cu exactitate numărul morților. În timp ce autoritățile ucrainene de azi și sovietice de ieri minimizează numărul victimelor, vorbind chiar de 50 de persoane, sursele românești variază de la 1.500 la 5.000 de victime. Localitatea Fântâna Albă se află pe teritoriul românesc aflat astăzi sub stăpânirea Ucrainei. Abia în anul 2000, autoritățile ucrainene au permis să se oficieze o slujbă în memoria românilor uciși. În anul 2013, o delegație din România care mergea la locul masacrului a fost oprită la granița Ucrainei, iar unuia dintre membrii acesteia i-a fost interzisă intrarea. Această situație s-a repetat frecvent.
Petru Grior, primul președinte al Societății „Golgota”, directorul Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți, își propune să reconstituie adevărul despre masacrul de la Fântâna Albă și din alte zone în baza datelor găsite în arhivele din Cernăuți, Rădăuți, Suceava, Câmpulung și Botoșani, scrie Bucpress. Rezultatele acestor cercetări de arhivă au fost publicate în cele șase volume intitulate Cartea durerii. Martirii României, la Cernăuți (2011-2016). Prima constatare a autorului este că în primăvara anului 1941, după masacrele de la Lunca din ianuarie-februarie, au fost lansate zvonuri care au fost primite cu încredere de către români, dornici să plece în România.
Petru Grior a constatat că acestea au fost provocări organizate minuțios și cu scopuri bine definite: „Zvonul a fost lansat de către reprezentanții Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD) al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) cu scopul de a scoate la iveală atitudinea băștinașilor față de regimul stalinist, instaurat pe meleagurile carpatine. Locuitorii din ținut, care nu cunoșteau rusa și ucraineana, s-au adresat președinților și secretarilor consiliilor sătești cu rugămintea de a-i ajuta la scrierea cererilor pentru plecare în România. Conducătorii localităților românești – înscăunați de puterea sovietică dintre foștii participanți la mișcarea subversivă din ținut în perioada interbelică – îndeplineau, contra sumei de cinci ruble, rugămintea băștinașilor care se săturaseră de „marea fericire” adusă din Kremlin”.
Mai întâi, românii din localitățile storojințene „s-au adunat în orașul Storojineț, 10 înaintând organelor raionale de resort cererile de plecare în Patria-Mamă. Autoritățile staliniste au refuzat să primească cererile, clasificând adunarea drept o manifestare antisovietică, oamenii împrăștiindu-se pe la casele lor”. În dimineața zilei de 1 aprilie 1941, „peste 1500 de locuitori din satele Pătrăuții de Sus, Cupca, Pătrăuții de Jos și Suceveni, în rândul cărora se aflau bărbați, femei și copii, s-au adunat în curtea bisericii din Suceveni, cu scopul să pornească spre centrul raional Hliboca pentru a înainta organelor locale ale puterii bolșevice cererile lor. Din lăcașul sfânt al satului sunt scoase trei cruci, la care vor fi atârnate ștergare albe, demonstrând prin aceasta că viitoarea procesiune poartă un caracter pașnic. Apoi, cu toții au îngenuncheat în curtea bisericii și, susținuți de sunetele pline de jale ale clopotelor de aramă, au adresat o fierbinte rugăciune către Domnul, pentru ca El să-i aibă sub ocrotirea sa”.
Către Hliboca s-au îndreptat și alți locuitori din satele de pe Valea Siretului. Până au ajuns la Hliboca, numărul lor a crescut până la cinci mii. „Cu sufletele pline de credință și cu chipul Mântuitorului pe crucile sfinte, scrie Petru Grior, mulțimea a pornit la drum”. Acest episod îl vom regăsi și în mărturiile participanților la marș. La Hliboca, oamenilor nu li s-a făcut dreptate. Cererile le-au fost refuzate. Mulțimea, indignată, „purtând prapurile și crucile cu chipul Mântuitorului pe ele, scoase din lăcașurile sfinte, intona Imnul României, scandând Trăiască regele Mihai, Trăiască mareșalul dezrobitor!” Oamenii nu mai doreau „să trăiască în raiul bolșevic, unde birurile, pe care trebuie să le plătească țăranii, sunt imposibil de suportat și unde teroarea era ridicată la rang de principiu”.
Spre poiana Varniței, lângă satul Fântâna Albă, unde-i aștepta canonada mitralierelor, au fost însoțiți de grăniceri. La o depărtare de numai 2 km de România, țara mult râvnită, coloana a fost încolțită din trei părți de mitralierele bolșevicilor. Până astăzi, nu cunoaștem numărul victimelor de la Fântâna Albă. Cercetătorul Petru Grior este de părere „că trebuie întreprinse acțiuni de deshumare a martirilor”. Dar cine îi va număra pe oamenii care, îngroziți, fugeau prin pădure fiind împușcați de soldații călări, pe cei întemnițați și împușcați după „interogatorii bestiale”, căutați prin sate și deportați împreună cu familiile lor, fiind calificați ca „trădători ai patriei socialiste”.
Mărturiile supraviețuitorilor acestei tragedii numesc mai multe amănunte, mult mai dureroase, decât cele din rapoartele oficiale, păstrate în arhive.