Misterul genetic al mâncărimii contagioase
Ne face plăcere să ne scărpinăm atunci când ceva ne mănâncă, dar studiile arată că acest comportament ar putea avea rădăcini evoluționiste. Cercetătorii susțin că oamenii s-ar fi adaptat să evite instinctiv persoanele care se scarpină, probabil pentru a se proteja de paraziți și infecții. Mâncărimea este una dintre cele mai greu de suportat senzații. Poți să ignori durerea dacă te înțeapă un deget, dar să ignori o mâncărime insuportabilă este aproape imposibil, notează BBC. Cercetătorii au descoperit că mâncărimea este transmisă printr-o rețea complexă de neuroni și căi nervoase dedicate, ceea ce deschide posibilitatea unor tratamente noi pentru afecțiuni precum dermatita sau mâncărimea cronică.
Inițial, mâncărimea a evoluat probabil ca un reflex de apărare al mamiferelor, ajutându-le să elimine agenții patogeni și substanțele nocive din mediul înconjurător. Dar există și un puternic component psihologic al mâncărimii, încă insuficient înțeles. Fenomenul scărpinatului contagios, în care simpla vedere a altcuiva care se scarpină provoacă senzația de mâncărime, ilustrează această dimensiune socială a comportamentului. În 2011, Gil Yosipovitch, profesor de dermatologie la Universitatea Miller din Miami, a realizat un experiment pe grupuri de voluntari sănătoși și pacienți cu dermatită atopică. Participanții au urmărit videoclipuri cu oameni care se scarpinau sau stăteau liniștiți. După expunere, 82% dintre pacienții cu dermatită au raportat o creștere a senzației de mâncărime, mai pronunțată decât în grupul sănătos.
Studiile nu se opresc la oameni. În 2013, Yosipovitch a arătat că maimuțele macaci rhesus adulte care urmăreau videoclipuri cu alte maimuțe scărpinându-se, imitau comportamentul, demonstrând că mâncărimea contagioasă există și în alte specii. Mai mult, există dovezi că oamenii și animalele evită instinctiv persoanele care se scarpină. Brian Kim, clinician și neuroimunolog la Școala de Medicină Icahn, Mount Sinai, New York, spune: „Dacă intru în metrou și văd pe cineva care se scarpină, am tendința să stau departe instinctiv”. Experimentele sale arată că șoarecii se îndepărtează de colegii care se scarpină, dar se apropie și îi îngrijesc pe cei care suferă, sugerând că empatia și evitarea sunt comportamente complementare.
„Cred că, instinctiv, este vorba de supraviețuire. Persoanele care se scarpină mult pot trimite, în mod accidental, un semnal că au o infecție transmisibilă”, explică Kim. „Totuși, dacă cineva suferă, instinctul uman este să meargă la acea persoană – este un instinct de supraviețuire al tribului”. Pentru cei cu mâncărime cronică, sfatul clasic „Nu te mai scarpina” este complet inutil. „Este ca și cum i-ai spune cuiva să nu mai caște – nu poți, este un reflex”, spune Yosipovitch. Persoanele afectate se confruntă adesea cu rușine, anxietate, depresie și stimă de sine scăzută, iar stresul agravează simptomele, creând un cerc vicios mâncărime-anxietate.
Cercetătorii explică și plăcerea asociată scărpinatului. Atunci când ne scărpinăm, semnalele de durere trimise către creier reduc temporar senzația de mâncărime și eliberează serotonină, neurotransmițătorul care provoacă plăcerea.
Marlys Fassett, profesor de dermatologie la Universitatea din California, San Francisco, afirmă: „Neurocercetătorii sunt interesați de neuronii senzoriali ai plăcerii care inervează pielea, pentru că descifrarea acestei plăceri și dependențe de scărpinat reprezintă o problemă terapeutică foarte importantă.