Schimbări în România de atunci
Au trecut 49 de ani de la seara în care România a fost zguduită de unul dintre cele mai puternice evenimente din istoria sa modernă: un cutremur cu magnitudinea de 7,2 pe scara Richter. Pe 4 martie 1977, în mai puțin de un minut, seismul a provocat pierderi de vieți omenești, distrugeri masive și a declanșat o traumă colectivă care persistă și astăzi.
Pentru o generație întreagă, seara de 4 martie 1977 rămâne mai mult decât un capitol de manual: este o amintire dureroasă a fragilității în fața naturii și a costului uriaș plătit atunci când clădirile și instituțiile nu sunt pregătite. Potrivit Institutului Național de Statistică (INS), cutremurul a avut un epicentru în Vrancea, la o adâncime de aproximativ 100 de kilometri, dar undele s-au resimțit în aproape toate regiunile României.
La ora 21:22, România a trăit una dintre cele mai grave tragedii naturale din istoria sa modernă. În doar 56 de secunde, mișcarea violentă a pământului a declanșat un dezastru cu urmări greu de imaginat și a schimbat pentru totdeauna viețile a mii de oameni. În total, 1.578 de persoane și-au pierdut viața pe teritoriul României, dintre care peste 1.400 numai în București. De asemenea, peste 11.300 de oameni au fost răniți, iar costul total al pagubelor materiale a depășit 2 miliarde de dolari, conform estimărilor din acea perioadă.
„Riscul seismic este o măsură influențată de două componente importante: hazardul și vulnerabilitatea. Hazardul vine din partea naturii și nu putem să schimbăm date ori să lucrăm în acest sens, iar vulnerabilitatea constă în ce măsură suntem pregătiți să facem față unui hazard seismic”, a explicat pentru Digi24.ro Matei Sumbasacu, inginer constructor.
După cutremurul din 1977, a fost evidentă necesitatea unei legislații antiseismice solide. Astfel, codurile de proiectare și construcție au fost revizuite, ceea ce a dus la introducerea actului normativ P100-3/2019, care stabilește patru clase de risc seismic (RsI, RsII, RsIII, RsIV). Aceste clase reflectă gradul de siguranță al unei construcții în caz de cutremur.
„În anii '90, au fost expertizate câteva mii de clădiri pe bani publici, iar în București există aproximativ 9.000 de imobile încadrate în categorii de urgență”, a adăugat Sumbasacu. Totuși, în prezent, numărul șantierelor de consolidare rămâne redus, iar clădirile vulnerabile continuă să fie numeroase.
„În ultimii patru-cinci ani au fost înregistrate o serie de schimbări, însă progresele nu sunt vizibile la nivelul intervențiilor din teren”, a declarat expertul. În perioada administrației 2016-2020, a fost inițiat un program de consolidare, dar activitatea Primăriei Municipiului București a fost marcată de stagnare. Din 2022, lucrările au fost reluate, dar progresul rămâne lent.
Situația clădirilor din România este, în prezent, mai gravă decât în 1977. Există o creștere a nivelului de conștientizare publică, iar tot mai mulți oameni înțeleg importanța pregătirii individuale. Totuși, vulnerabilitatea stocului de clădiri continuă să reprezinte principala sursă de risc.
În ceea ce privește clădirile noi, standardele de proiectare sunt considerabil mai riguroase decât cele aplicate înainte de anii '80. „Cu cât o clădire este mai nouă, cu atât nivelul său de siguranță este mai ridicat”, a conchis Sumbasacu.
În concluzie, după 49 de ani de la cutremurul din 1977, România continuă să se confrunte cu provocări legate de riscurile seismice. Este esențial ca autoritățile, specialiștii și comunitățile să colaboreze pentru a îmbunătăți infrastructura și a reduce vulnerabilitatea clădirilor.
Măsurile de consolidare trebuie să devină o prioritate constantă pentru a asigura siguranța cetățenilor în fața unor eventuale viitoare dezastre naturale.