Vulnerabilități structurale evidente
România devine reprezintă subiectul principal al acestui articol. Puține sintagme descriu mai just vulnerabilitatea structurală a României decât cea din deschiderea raportului Consilium Policy Advisors Group (CPAG): „twin deficits” — deficitul bugetar și deficitul de cont curent evoluând simultan la niveluri ridicate. Este echivalentul unei gospodării care cheltuie constant mai mult decât produce și se împrumută pentru diferență, sperând ca viitorul să fie mai generos.
Cea mai relevantă schimbare, notată discret în raport, este inversarea raportului dintre datoria publică și cea privată: statul a devenit principalul generator de datorie, nu economia productivă. În trimestrul II/2025, datoria publică a ajuns la 57,3% din PIB, depășind clar sectorul privat, care continuă procesul de deleveraging. Potrivit Ministerului Finanțelor, pentru a finanța această diferență, statul român se împrumută tot mai scump: randamentele obligațiunilor pe termen lung au urcat la ~6,9% în 2025, semnal al unei prime de risc în creștere.
România a intrat în 2026 cu cea mai ridicată inflație din Uniunea Europeană, după luni de zile în care doar Ungaria a mai concurat pentru acest titlu. Conform INS, în decembrie 2025, inflația anuală a atins 9,7%, adică de 5 ori mai mult decât zona euro (1,9%) și de aproape 4 ori cât Polonia (2,4%). Cauza nu a fost o economie „supraîncălzită” sau consum excesiv, ci politici publice: liberalizarea prețurilor la energie electrică în iulie 2025, majorarea TVA de la 19% la 21% în august 2025.
Acest episod este o lecție de manual despre cum inflația poate veni „de sus”, din decizii administrative, nu din cererea internă. Într-o țară în care 25% din coșul de consum sunt servicii și încă 36% alimentație (procesată + neprocesată), o astfel de combinație lovește simultan două zone sensibile: facturile și piața alimentelor. Banca Națională a României (BNR) estimează o dezinflație lentă spre 3,7% abia în decembrie 2026, deci România va rămâne o țară cu prețuri tensionate încă mult timp.
Dacă există un loc în care contrastul României cu restul Europei este frapant, acela este politica monetară. În timp ce Banca Centrală Europeană, Polonia sau Cehia au redus dobânzile în 2025, România le-a menținut la 6,5% — cel mai ridicat nivel din UE. Această alegere conservatoare are două explicații: pe de o parte, inflația ridicată care trebuie controlată, pe de altă parte, o economie care ar putea suferi fără un cost al împrumutului mai mare. Chiar și așa, moneda nu a rămas complet protejată: leul s-a depreciat ~2,3% față de euro în 2025, în timp ce rata reală de schimb a continuat să se aprecieze (+3,2% până în octombrie), afectând competitivitatea exporturilor.
Mai există un element delicat, menționat sec în raport: euroizarea în creștere, atât la credite, cât și la depozite, semnal al unei încrederi scăzute în moneda națională. Pe scurt, România trăiește un paradox monetar: dobânzi mari, încredere mică. Dacă deficitele sunt teama guvernelor, șomajul este teama oamenilor. În 2025, piața muncii s-a schimbat fără zgomot, dar decisiv: numărul locurilor de muncă disponibile a început să scadă, iar rata șomajului a crescut ușor.
Acestea nu sunt doar statistici. Sunt simptomele unei economii care își pierde motorul consumului — nu pentru că oamenii nu vor să cheltuiască, ci pentru că nu mai pot. Raportul notează sec un risc pentru 2026: impactul tehnologiilor AI, posibil orientat mai mult spre automatizare decât spre crearea de locuri de muncă—o avertizare destul de rară într-un document de analiză macroeconomică. După trei decenii de creșteri aproape constante, economia românească intră într-o perioadă de „creștere fără satisfacție”. În primele 9 luni din 2025, PIB-ul a crescut cu doar 0,9%, ușor sub ritmul din 2024.
Compoziția creșterii merită însă atenție: este o economie care încă înaintează, dar nu datorită forței interne, ci grație unor ramuri cu profil volatil: agricultură și investiții finanțate extern. Pentru 2026, raportul delimitează clar „vânturile”: vânt din față: creșterea prețurilor energiei și a inflației; vânt din spate: fonduri europene și investiții străine. România începe 2026 într-un punct paradoxal: o țară cu deficite mari, dar în UE; cu cea mai mare inflație, dar cu dobânzi stabile; cu investiții ridicate, dar consum slab; cu datorie publică în creștere, dar încă sub media europeană.
Nu este o criză: este o normalizare a vulnerabilității. În limbaj simplu: România nu se prăbușește, dar se scumpește. Statul nu intră în default, dar devine greu de finanțat. Populația nu intră în șomaj masiv, dar pierde putere de cumpărare.
Economia nu intră în recesiune adâncă, dar își pierde combustibilul intern.