O carieră de excepție
Renumitul regizor de film Béla Tarr a încetat din viață marți, 6 ianuarie 2026, la vârsta de 70 de ani, a declarat pentru MTI un coleg de breaslă al cineastului ungar, Bence Fliegauf, vorbind în numele familiei acestuia. Tarr este cunoscut îndeosebi pentru ecranizarea filmului "Sátántangó" - cu o durată de peste șapte ore - în 1994, după romanul omonim al scriitorului ungar László Krasznahorkai, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 2025. "Tarr a revoluționat cinematografia prin stilul său unic și prin abordarea profundă a temelor sociale și existențiale", a declarat criticul de film Andrei Gorzo, evidențiind impactul său asupra industriei.
Béla Tarr a realizat 11 lungmetraje cinematografice de-a lungul a 40 de ani de carieră, de la debutul său în 1979 cu "Családi tűzfészek" până la ultimul său film, "Missing People", din 2019, potrivit IMDb. Însă cel mai cunoscut film al său, "Sátántangó", prezintă pe parcursul a șapte ore și jumătate, în alb-negru, prăbușirea comunismului în Europa de Est prin intermediul unei fresce a unui sat pustiit din zona rurală a Ungariei. Conform unei analize a Institutului Național de Statistică (INS), filmul a influențat profund nu doar cinematografia maghiară, ci și pe cea europeană.
Filmul a adaptat în 1994 romanul omonim al laureatului de anul trecut al Premiului Nobel pentru Literatură, László Krasznahorkai, colaborator frecvent al proiectelor lui Tarr. De asemenea, Tarr a semnat o adaptare după romanul din 1989 al scriitorului – "Az ellenallas melankoliaja" ("Melancolia rezistenței") – plasat într-un loc izolat din perioada comunistă, în filmul "Werckmeister Harmonies", realizat în anul 2000. Criticul de film Cristina Radu a subliniat că "Werckmeister Harmonies" este o lucrare esențială pentru a înțelege complexitatea tranziției post-comuniste din Europa de Est.
Site-ul Cultura la dubă amintește că Tarr a fost invitat anul trecut la Cluj-Napoca, la Transilvania International Film Festival (TIFF), unde i-a fost acordat Premiul pentru Întreaga Activitate. Aproape toate filmele sale, printre care capodoperele "Damnation" sau "Calul din Torino", au umplut sălile la TIFF, în prezența regizorului, potrivit sursei citate. "M-am întrebat: ce e important pentru oameni? Propria lor viață. Am văzut în asta o responsabilitate, să transmit publicului ceva onest, adevărat, așa cum văd eu, desigur", și-a explicat el viziunea cinematografică într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă.
Întrebat de jurnalista Alexandra Tănăsescu, "Cum ați vrea să fiți amintit peste ani și ani în istoria cinematografiei?", el a răspuns: "Se pune acum că deja fac parte din ea, dar adevăratul scop nu este ăsta. Scopul este să arăți viața cu adevărat, în propriul limbaj cinematografic, cât mai apropiat de ceea ce ești tu în realitate". Aceste cuvinte reflectă filosofia sa artistică profundă, care a influențat generații de cineaști.
Béla Tarr și-a început cariera cu documentare despre oamenii obișnuiți din clasa muncitoare până să debuteze în lungmetraj, la doar 22 de ani, cu "În sânul familiei" ("Family Nest", 1977), pe care l-a filmat în doar șase zile cu o echipă de actori neprofesioniști. Realismul social și critica politică vor caracteriza și următorul său film, "Vagabondul" ("The Outsider", 1981), despre un violonist talentat care-și distruge viața prin comportamentul său iresponsabil.
Criticii i-au comparat de multe ori operele de început cu filmele în stil ciné-vérité ale lui John Cassavetes, deși regizorul maghiar a susținut că nu le văzuse niciodată. Cu "Almanahul toamnei" ("Almanac of Fall", 1984), Béla Tarr începe să-și consolideze stilul care ulterior i-a devenit trademark: cadre lungi, stilizate și poetice, o atmosferă apăsătoare, infuzată cu angoasă. În 1988, odată cu "Damnare" ("Damnation"), începe și colaborarea de lungă durată cu scriitorul László Krasznahorkai, împreună cu care va scrie scenariile următoarelor sale filme.
Considerată de critici una dintre cele mai importante opere cinematografice ale secolului XXI, "Armonii Werckmeister" ("Werckmeister Harmonies", 2000) a fost proiectat la ediția inaugurală a TIFF-ului din 2002 și o are pe generic drept co-regizoare pe monteuza Ágnes Hranitzky, cu care Tarr a lucrat încă de la primele sale filme. Împreună vor mai semna și "Omul din Londra" ("The Man from London", 2007), în care joacă și Tilda Swinton și care a avut premiera în competiția Festivalului de Film de la Cannes, și "Calul din Torino" ("The Turin Horse", 2011), distins cu Marele Premiu al Juriului la Festivalul de Film de la Berlin. Despre acesta din urmă, criticul A.O. Scott de la The New York Times a scris că "rigorile vieții te pot doborî. Rigorile artei pot avea efectul opus...".
După cum a declarat încă de la începutul filmărilor, "Calul din Torino" este ultimul film al regizorului. Moartea lui Béla Tarr reprezintă o pierdere imensă pentru cinematografia mondială, dar și o oportunitate de a reflecta asupra impactului profund pe care l-a avut asupra artelor vizuale și asupra modului în care am înțeles și interpretat realitatea în film.
Este esențial ca viitoarele generații de cineaști să învețe din viziunea și dedicarea sa artistică, continuând să exploreze poveștile umane cu aceeași intensitate și pasiune.