Responsabilități în creștere până în 2027
Deveni europa reprezintă subiectul principal al acestui articol. Statele Unite au transmis săptămâna aceasta un semnal ferm aliaților europeni din NATO: până în 2027, Europa trebuie să își asume responsabilitatea pentru cea mai mare parte a capacităților convenționale de apărare ale Alianței. Mesajul, comunicat într-o întâlnire cu ușile închise la Washington și confirmat pentru Reuters de mai multe surse, inclusiv un oficial american, vizează toate domeniile – de la informații și supraveghere prin satelit, la apărare antirachetă, aviație, forțe terestre și logistică – cu excepția armelor nucleare, care rămân în responsabilitatea SUA.
Potrivit Pentagonului, ritmul cu care Europa și-a consolidat postura de apărare după invazia Rusiei în Ucraina, în 2022, rămâne insuficient. În același timp, Washingtonul încearcă să elibereze resurse pentru regiunea Indo-Pacific, unde China este percepută drept principala provocare strategică. Europa are însă propriul calendar: Uniunea Europeană estimează că va fi capabilă să asigure apărarea continentului în mod autonom abia în 2030. Iar pentru numeroși diplomați europeni, obiectivul american pentru 2027 pare dificil de atins. Chiar și cu bugete sporite, construirea infrastructurii, extinderea producției militare și formarea personalului necesită timp.
În prezent, nu este clar cum va evalua Washingtonul progresul Europei sau ce proporție a capacităților convenționale ar trebui să fie sub control european. De asemenea, nu se știe dacă ultimatumul reflectă poziția întregii administrații Trump sau doar opiniile unei părți a conducerii militare, într-un context în care există dezbateri intense în capitala americană privind viitorul rol al SUA în Europa. Un oficial NATO a confirmat că aliații europeni își asumă deja o parte tot mai mare a responsabilității pentru securitatea continentului și că necesitatea investițiilor sporite este recunoscută, dar a evitat să comenteze direct termenul-limită din 2027.
Contextul mai larg arată că această evoluție nu este lipsită de precedent. În campania electorală din 2024, Donald Trump a criticat în mod repetat cheltuielile insuficiente pentru apărare în Europa și a sugerat chiar că SUA ar putea să nu apere state care nu își îndeplinesc obligațiile financiare. Revenit la Casa Albă, mesajul privind o distribuire mai echitabilă a responsabilităților capătă contur și un calendar explicit. Diferența față de perioada anterioară constă însă în ritmul impus și în menționarea posibilității ca SUA să se retragă din unele mecanisme de coordonare.
Până acum, Washingtonul s-a concentrat în principal pe obiectivul ca fiecare aliat să aloce cel puțin 2% din PIB pentru apărare – țintă pe care majoritatea statelor o ating sau se apropie de a o atinge. În noua formulă, schimbarea este mai profundă: Europa ar trebui să devină principala forță convențională a Alianței pe propriul continent. Numeroase instituții media descriu această abordare drept o expresie a unilateralismului lui Trump, care ar slăbi NATO și ar avantaja Moscova. De fapt, situația este mai complexă. Statele Unite nu intenționează să părăsească Alianța și nu iau în calcul retragerea completă a trupelor din Europa. Capacitățile nucleare americane și componentele strategice – pe care Europa nu le poate reproduce rapid – vor rămâne intacte. Washingtonul solicită însă ca Europa să preia preponderanța în domeniul forțelor convenționale, după decenii în care SUA au suportat aproximativ 70% din capabilitățile comune.
Termenul-limită din 2027 nu este întâmplător. China a anunțat oficial că armata sa ar trebui să fie pregătită pentru o eventuală invazie a Taiwanului până atunci. Strategii americani doresc, așadar, să concentreze cât mai multe resurse în regiunea Pacificului, ceea ce presupune ca Europa să poată gestiona singură presiunea exercitată de Rusia, scrie tomorrowsaffairs.com. Din perspectiva Washingtonului, dacă NATO rămâne robustă fără un angajament convențional american deplin, descurajarea Rusiei va fi de fapt întărită.
Europa a reacționat deja prin creșterea bugetelor de apărare. După 2022, numeroase state au depășit pragul de 2% din PIB, iar la summitul NATO din acest an s-a convenit o creștere graduală spre 5% până în 2035. Uniunea Europeană a lansat, la rândul său, un amplu program de reînarmare evaluat la circa 800 de miliarde de euro. Totuși, resursele financiare nu accelerează instantaneu fluxurile de producție. Factori precum ritmul construcției de fabrici, instruirea personalului și crearea unor comandamente comune independente de infrastructura americană necesită ani. Dacă Europa nu respectă termenul impus, nu se așteaptă un colaps al NATO. Mult mai probabil, SUA vor reduce participarea la anumite activități, precum schimbul de informații sau planificarea apărării în statele baltice și în Europa de Est. Consecința ar fi presiunea asupra europenilor de a accelera proiecte proprii – de la un sistem european de apărare aeriană până la un comandament comun de reacție rapidă.
Pe termen lung, acest proces ar putea duce la consolidarea continentului și la reducerea dependenței de deciziile unei singure administrații americane. Există însă și riscuri semnificative. Dacă presiunea este prea mare și aplicată prea rapid, poate alimenta diviziuni interne în Europa. Polonia și statele baltice, care alocă deja peste 3% din PIB pentru apărare, sunt pregătite pentru o accelerare. Franța și Germania, în schimb, ezită din cauza costurilor economice și a considerentelor politice interne. Fără consens, un ultimatum american ar putea duce nu la accelerare, ci la blocaj.
În esență, mesajul transmis de Pentagon marchează o schimbare structurală în relația transatlantică de peste șapte decenii. Statele Unite nu mai doresc rolul de „polițist al Europei”, ci urmăresc o poziționare globală axată pe Asia. Europa are doi ani pentru a demonstra că poate prelua responsabilitatea. Dacă reușește, NATO va evolua într-o alianță matură, cu parteneri mai egali. Dacă nu, incertitudinea strategică ar putea remodela securitatea continentului mai mult decât orice tanc rusesc. Termenul a fost stabilit.
Rămâne ca europenii să decidă dacă îl tratează ca pe un semnal de alarmă sau ca pe un motiv de amânare.