Contextul conflictului din Ucraina
Planul de pace în 28 de puncte transmis recent de administrația SUA deopotrivă la Kiev și la Moscova în vederea soluționării, măcar și temporar, a conflictului ruso-ucrainean nu este unul chiar atât de rău și ar trebui acceptat de ambele părți beligerante.
Planul în sine nu este un acord sau un tratat de pace propriu-zis. Planul așază temelia începerii unor negocieri serioase și definitive în vederea parafării ulterioare a unui act de pace (tratat sau acord) între cele două state combatante, sub tutelă internațională (desigur, predominant americană).
Planul SUA, alcătuit de administrația Trump, după îndelungate consultări cu Kiev și Moscova, nu este chiar atât de rău pentru Ucraina. Ba chiar, aș zice cu încredere, este relativ defavorabil pentru Rusia, care și-ar fi dorit să câștige mult mai mult teritoriu ucrainean și, ideal, să alunge regimul președintelui Zelenski de la Kiev, înlocuindu-l cu un regim/controlat de la Kremlin – ceea ce se pare că nu va obține.
Armata ucraineană a fost absolut admirabilă, a produs pierderi grele și rușinoase unui stat atacator mult mai mare. Însă, în prezent, este vlăguită iar moralul soldaților de pe linia de combat – contact este scăzut. Linia frontului este imensă, de la nord la Marea Neagră. Vine iarna; a și venit. Condițiile din liniile de apărare devin tot mai grele. Rușii și-au înmulțit și ei dronele. Dacă americanii își retrag sau își reduc sprijinul militar, condițiile de apărare ale Ucrainei vor fi mai dificile. Armele și munițiile europene nu sunt în totalitate interoperabile și nu sunt disponibile din abundență nelimitată.
Orașul Pokrovsk, unde se dau lupte intense, este aproape luat de ruși, precum și localitățile din apropierea acestuia. Orice cucerire de către ruși a oricărei localități de pe linia frontului, orice localitate oricât de mică și nivelată de bombardamente, este prezentată cu mare lăudăroșenie de Moscova pentru a întreține moralul propriilor soldați – și aceștia suficient de demotivați și deziluzionați de un război în care au fost și sunt tratați destul de rău de comandanții lor. (Nu, nu a fost un război glorios pentru Moscova.)
Însă, ideea din vara anului 2024, care a circulat pe blogg-uri pro-rusești, a fost aceea de divizare a Ucrainei în două jumătăți, respectiv pe linia râului mare Nipru, care străbate țara cam pe la jumătatea teritoriului țării. Tot ce se situează la est de Nipru, ar fi trebuit să fie în mâinile Rusiei, definitiv. Asta ar fi însemnat un spațiu imens, cam o jumătate din toată Ucraina, inclusiv toate suburbiile și localitățile din jurul Kievului situate de est de cursul Niprului. Totodată, Rusia ar fi obținut și mai mult spațiu la Marea Neagră.
În acest caz, al unei împărțiri frățești, Rusia ar fi fost dispusă să facă și o concesie uriașă restului statului ucrainean. Anume aceea ca teritoriul de dincolo de Nipru să fie recunoscut ca independent și suveran ucrainean și să i se permită integrarea în NATO și UE, urmând un calendar de militarizare treptată a acestui teritoriu, cu excepția plasării de arme nucleare de orice fel.
Totuși, o astfel de concesie ar fi stârnit multă mirare și suspiciune în Occident. Aceasta pare mai mult o sinceritate sau generozitate falsă a Moscovei. În formatul planului american actual, Rusia nu ar accepta aderarea Ucrainei la NATO deloc. Planul american transmis de administrația Președintelui Trump prevede pierderi teritoriale relativ mici pentru Ucraina, comparativ cu ideile pe care le-am menționat mai sus.
Chestiunea este, într-adevăr, mai importantă decât cedările de teritorii din estul Ucrainei. Pentru Kiev, lipsa perspectivei de integrare în NATO este o pierdere foarte însemnată. Aceasta ar lăsa loc de manevre politice interne în favoarea Moscovei. Un stat vecin Rusiei și situat în afara celebrei „umbrele de securitate” NATO, este un stat în cărui politică internă Moscova poate interveni oricând în mod direct sau indirect – un stat supus mereu așa-numitului război hibrid.
Pentru România, integrarea Ucrainei în NATO ar fi binevenită. Aceasta ar constitui o protecție suplimentară față de interferența continuă a Moscovei în chestiunile Republicii Moldova, inclusiv Transnistria. Aceasta este o miză mare pentru România. Integrarea în UE a Ucrainei este și aceasta foarte importantă, dar pare secundară chestiunii NATO.
Situația nu este favorabilă României. Dar nici nu prea avem de ales. Avem o poziție foarte bună în UE și în NATO. În prezent, administrația președintelui Trump este destul de consolidată pentru a mai fi contestată sau combătută de instituțiile europene de la Bruxelles.
În țară sunt încă multe efective și tehnică militară americane. Washingtonul ne-a dat de curând un semnal clar că poate oricând să își reducă prezența militară din România, inclusiv sub comandament NATO. Se pare că în Polonia, americanii se simt mai bine și par dispuși să rămână acolo pe termen lung.
Ar fi utilă pentru București o diplomație nuanțată, care să nu lase să se înțeleagă că este dispusă să se opună sau să relativizeze proiectele strategice americane, afirmându-și constant și răspicat loialitatea față de orientările și politicile Bruxelles-ului european în privința Ucrainei.
Trebuie să fim mereu atenți și dedicați integrării euro-atlantice a Republicii Moldova. Îndepărtarea de Washington nu ne-ar aduce beneficii, chiar dacă reușim să vedem Moldova în UE.
În privința Ucrainei, situația este, într-adevăr, dramatică, ingrată, și nu aș dori să mai formulez alte opinii.