Abuzul și performanța
Imaginile cu gimnasta Sabrina Voinea, care plânge și îi spune ,,Nu mai pot" mamei-antrenor, au stârnit un val de revoltă și tristețe în rândul opiniei publice. Aceste momente dramatice ridică întrebări fundamentale despre natura performanței în sport și despre limitele sacrificiilor pe care tinerii sportivi sunt adesea obligați să le facă. ,,Performanța nu ar trebui să coste copilăria, bucuria, încrederea sau integritatea emoțională", afirmă Mădălina Ion, o fostă sportivă de performanță, care a dorit să împărtășească experiențele sale traumatizante pentru a preveni repetarea acestor drame în rândul viitoarelor generații.
Mădălina Ion a practicat tenis de masă la nivel de elită și a fost parte din lotul olimpic al României între 10 și 15 ani. ,,Experiența mea nu a fost una fericită. Nu am ales eu să fac sport, a fost dorința alor mei. Nu am fost nici măcar un mare talent, în schimb am fost extrem de muncitoare. La lot, însă, experiența este foarte dură pentru un copil în formare, indiferent de talent sau motivație. Sunt puțini copii care ajung la lot la 10 ani pentru că vor ei cu tot dinadinsul. De cele mai multe ori, dorința este manipulată sau este luată o decizie a familiei din diverse motive", povestește Mădălina. Ea subliniază că niciun copil nu poate fi pregătit psihologic pentru presiunea pe care o implică antrenamentele intense.
,,Este un experiment social, dacă mă uit azi înapoi, având ca actori antrenorii — complet nepregătiți și needucați să conducă un grup de adolescente cum eram noi (eu fiind cea mai mică) — care încearcă să se impună prin frică, și copiii, care creează o structură ierarhică bazată pe abuz, pentru că asta au învățat. Cel mai greu nu a fost antrenamentul, ci abuzul, oboseala continuă, frica, sentimentul că ești complet singur, furtul copilăriei, lipsa bunătății, frigul, dușul rece, drumurile cu trenul singură, și tristețea că nu are cine să te salveze niciodată", explică Mădălina, rememorând anii ei de antrenament.
În cele din urmă, Mădălina a renunțat la sport, afirmând: ,,Aș fi continuat dacă mediul ar fi fost sănătos: dacă exista grijă, protecție și respect, dacă sportul era despre evoluție, nu despre frică. Copiii pot duce un efort enorm, dar nu pot duce lipsa de siguranță emoțională". Reflectând asupra experiențelor sale, ea simte că acea perioadă a omorât o parte din copilăria ei, una pe care nu o va mai putea recupera.
,,Abuzul psihic este cel care rămâne cel mai mult. Vânătăile trec. Cuvintele, tonul, rușinarea, presiunea, frica — acestea rămân în corp și în identitate ani întregi. Am vizitat locul respectiv în care am trăit cinci ani după aproape 30 de ani, neștiind ce să aștept, doar cu ușoară teamă. M-am așezat pe bancă și am plâns, habar nu am cât, iar după am avut tot felul de simptome fizice foarte puternice. Nu mi-am imaginat niciodată că după atâta terapie a rămas atâta durere acolo.
Dar știi ce este cu adevărat grav? Că felul ăsta de abuz este atât de normalizat în lumea aia, încât mie mi se părea că totul a fost bine până când, adult fiind, am încercat să îmi imaginez că cineva face asta copiilor mei și mi s-a făcut rău. Abia atunci am înțeles. Lasă urme și azi, îmi este rușine și frică să vorbesc despre asta, deși au trecut peste 30 de ani. Fac asta doar pentru că am o responsabilitate și mă gândesc că dacă doar un părinte sau un antrenor influențez, fac un bine enorm", spune Mădălina.
,,Sacrificiul face parte din sport, dar nu ar trebui niciodată să însemne sacrificarea sănătății fizice, mentale sau demnității unui copil. Performanța nu ar trebui să coste copilăria, bucuria, încrederea sau integritatea emoțională. Orice rezultat obținut cu frică sau umilință este un eșec al adulților, nu o victorie a copilului. Problema este că niște adulți educați la fel au în grijă copii și, pentru că lor li s-a pus egal între sacrificiu și abuz, își imaginează că tot spectrul de mizerii pe care îl fac copiilor face parte din „pachetul de sacrificii“, pentru că nu știu altfel, nimeni nu le arată altfel", concluzionează Mădălina Ion.
Mădălina își dorește să protejeze micii sportivi care trec acum pragul sălilor de antrenament. ,,Sportul este minunat și poate forma caractere puternice, dar doar într-un mediu în care copiii sunt în siguranță. Într-un mediu bazat pe abuz și frică poate crea caractere puternice, dar care vin la pachet cu anxietate, hipervigilență și tot felul de alte mecanisme care pot aduce o performanță iluzorie, pentru că, de fapt, viitorul adult duce cu el durerea și nesiguranța toată viața, iar asta este un insucces teribil. Performanța adevărată nu crește din frică, ci din susținere. Putem avea campioni — nu în ciuda grijii, ci datorită ei."
Că performanța nu trebuie obținută cu orice preț o arată și studiile de specialitate. Un raport din 2022 al Asociației Americane de Psihologie se numește chiar și arată cum unele dintre fostele sportive au ajuns la tulburări clinice diagnosticate și la probleme de atașament. Alte studii evidențiază chiar apariția PTSD, adică tulburare de stres post-traumatic, specifică de obicei soldaților care au fost în zone de război.
,,Una dintre cele mai frecvente traume este devalorizarea de sine. Copilul ajunge să creadă că , iar fiecare greșeală se transformă într-o vină. De aici pornesc anxietatea de performanță, frica excesivă de eșec și perfecționism. În timp, apar și simptome de burnout precoce, oboseală cronică, lipsa bucuriei și o relație tensionată cu propriul corp", atrage atenția psihoterapeuta Dorina Stamate.
Aceasta discută și despre mecanismele psihologice care determină părinții să își dorească performanță de la copiii lor. ,,Dorința părinților ca propriul copil să obțină performanță, medalii sau recunoaștere pornește, de cele mai multe ori, din iubire și din nevoia de a-l vedea „în siguranță” în lume. Pentru mulți adulți, succesul înseamnă că vei fi protejat; dacă ai rezultate bune, ai șanse mai mari să fii acceptat, apreciat și să ai un viitor stabil. Așa că presiunea nu vine din răutate, ci din frica lor ca acel copil să nu fie rănit sau respins.
Pe de altă parte, unii părinți își proiectează propriile visuri neîmplinite sau propriile experiențe de viață asupra copilului, fără să-și dea seama. Dorința de performanță devine un fel de „bilet spre fericire” pe care ar fi vrut și ei să-l aibă. E important ca părinții să conștientizeze acest mecanism, ca să poată face loc și dorințelor reale ale copilului, nu doar celor care vin din trecutul lor."
Care este punctul unde și antrenorii și părinții trebuie să pună stop? Psihoterapeuta explică: ,,În sport, într-adevăr, există o cultură a , iar uneori acest lucru este util pentru disciplină și reziliență. Însă linia se oprește acolo unde efortul începe să încalce sănătatea fizică sau emoțională a copilului. Când plânsul devine continuu, când corpul îi cedează, când expresia lui spune „nu mai pot” chiar dacă vocea abia o șoptește, atunci nu mai vorbim despre formare, ci despre forțare. Scopul sportului este să crească un copil, nu să-l epuizeze."
Referitor la așa-zisul preț al succesului, subliniază și că: ,,Nicio medalie nu merită traume, anxietate, rușine, dureri ascunse sau un corp împins dincolo de limite până la accidentări grave. Niciun rezultat nu justifică țipete, umilințe, presiune toxică, manipulare sau control excesiv."
Ce poate face societatea pentru ca mentalitatea întreținută zeci de ani în sport, și nu doar în România, să fie învinsă? Să nu închidă ochii, spune psihoterapeutul. ,,În 2025 nu mai putem vorbi despre performanță cu mentalitatea de acum 20–30 de ani, pentru că între timp am înțeles enorm despre psihicul uman, despre dezvoltarea copiilor și despre efectele traumelor. Știm mult mai clar ce lasă urme și ce susține, de fapt, evoluția sănătoasă. Modelele vechi, bazate pe frică, umilință și obediență, poate au scos rezultate pe termen scurt, dar au lăsat în urmă adulți răniți, epuizați, cu dificultăți emoționale și relaționale.
Societatea de acum nu mai poate tolera abuzurile sub pretextul performanței. Vocile sportivelor și ale sportivilor care au avut curajul să vorbească despre bătăi, umilințe și abuz emoțional au schimbat definitiv felul în care privim antrenoratul. Odată ce adevărul a ieșit la lumină, nu mai putem „închide ochii” fără să devenim, măcar parțial, complici", atrage atenția Dorina Stamate.
Performanța autentică, mai evidențiază aceasta, se construiește din siguranță psihologică, relația pozitivă cu antrenorul/mentorul, echilibru între efort și odihnă și încurajări care validează procesul, nu doar rezultatul. ,,Copiii care cresc așa ajung, paradoxal, mai departe decât cei crescuți cu frică, pentru că nu își pierd bucuria, curiozitatea și capacitatea de a se ridica după eșec.
Performanța reală nu are nevoie de abuz; are nevoie de sprijin, structură și oameni care văd în copil mai mult decât o medalie.