Întrebări despre transparență
Într-o Românie în care tușele conservatoare sunt mult mai accentuate decât cele progresiste, instituția căsătoriei este sacră. La cel mai înalt nivel, foștii președinți ai țării – Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu sau Klaus Iohannis – au fost familiști convinși și căsătoriți. Acum, România se confruntă cu o situație fără precedent. Atât Nicușor Dan, președintele țării, cât și premierul Ilie Bolojan sau vicepremierul Oana Gheorghiu preferă concubinajul. Mai mult, toți concubinii au averea la secret.
Gândul prezintă cele trei familii de „concubini” care conduc România de astăzi, iar „Era Concubinajului” vine la pachet și cu avantaje indiscutabile. Cu atât mai mult cu cât etica politică devine, astfel, doar o sintagmă lipsită de conținut. În această „ecuație sentimentală” care ridică numeroase semne de întrebare există necunoscute care așteaptă răspunsuri.
Cum nu există relații oficializate prin căsătorie în niciunul dintre cele 3 cazuri – Nicușor Dan, Ilie Bolojan, Oana Gheorghiu, demnitari ai statului român -, partenerii de viață ai celor trei nu sunt obligați de lege să depună vreo declarație de avere. Sunt într-o altă „casetă tehnică”, se poate spune, astfel că nelămuririle persistă. De altfel, nici nu se știe cu exactitate unde lucrează acești concubini/concubine. În ultimă instanță, este vorba despre secretomanie, lipsă de transparență și avere la secret.
Ca modus operandi poate fi identificată deja „Metoda Concubinajului”, alături de ONG-uri care ar reprezenta, practic, aceeași rețea de propagandă, respectiv „Filiera Franceză”. Președintele Nicușor Dan a studiat în Franța, iar Franța a fost „arătată cu degetul” și acuzată de interferențe în alegerile prezidențiale din România, prin serviciile sale secrete, înainte ca fostul primar al Capitalei să preia fotoliul de la Cotroceni.
Cei doi trăiesc în concubinaj de peste 20 de ani. Nicușor Dan și Mirabela Grădinaru sunt un exemplu proeminent. Mirabela Grădinaru este „team manager” la Groupe Renault, unde, conform profilului său de LinkedIn, câștigă între 3000 și 5000 de euro pe lună. În același timp, din funcția de primar al Capitalei, Nicușor Dan a încasat aproximativ 5000 de euro pe lună în ultimii 5 ani.
De-a lungul carierei sale, Nicușor Dan a avut o declarație de avere în care a menționat un teren intravilan în Predeal de 7460 m², obținut în 2027, un autoturism Citroen din 1986 și un cont cu 439.536,14 lei la Banca Comercială Română. De asemenea, a acordat un împrumut de 20.000 de euro. Marea „pasiune” a concubinei președintelui României – Prima Doamnă Concubină – o reprezintă ONG-urile, având un rol activ în lupta împotriva „rechinilor imobiliari”.
Ioana, concubina lui Ilie Bolojan, este o asistentă medicală din Oradea, localitatea de proveniență a actualului premier. După o căsătorie de 20 de ani, Bolojan a divorțat în 2013 și a intrat într-o relație de concubinaj cu Ioana. În declarația sa de avere, premierul menționează două terenuri moștenite și un apartament în Oradea, dar veniturile Ioanei rămân un mister.
Ilie Bolojan a fost înconjurat de oameni de afaceri din domeniul imobiliar, dar informațiile legate de relația sa personală nu au fost comentate oficial. În declarația de avere depusă în ianuarie 2025, Bolojan menționează două terenuri și o casă moștenită, dar nu include veniturile concubinei sale.
Oana Gheorghiu, vicepremierul României, este co-fondatoare a Asociației „Dăruiește Viață” și trăiește cu Corneliu State, un manager din domeniul industrial. În declarația sa, Oana menționează cinci conturi bancare și venituri de peste 264.000 lei din activitatea ONG-ului, dar veniturile partenerului rămân neclare.
În concluzie, „Era Concubinajului” dă naștere unor întrebări legate de transparență și responsabilitate publică. Într-o societate în care cetățenii sunt obligați să respecte legea, discreția celor de la vârf poate părea paradoxală. De-a lungul timpului, imaginea demnitarilor a fost una de echilibru moral, dar astăzi, viața personală a acestora este gestionată ca un secret de stat.
Analizând aceste situații, se impune întrebarea: unde se termină libertatea personală și unde începe responsabilitatea publică?