Viața tragică și moartea Elenei Gurgu
Elena Gurgu s-a născut în România și a fugit de acasă la 14 ani. A trăit pe străzile Europei, din Ungaria până în Italia. Apoi, o viață de suferință la Florența, forțată să se prostitueze, prizonieră a drogurilor pe trotuarele din jurul gării. Tânăra româncă a ajuns de două ori în închisoare, mai întâi la penitenciarul pentru minori din Pontremoli, apoi la Sollicciano, unde, pe 7 septembrie, și-a pus capăt zilelor spânzurându-se în celulă.
A fost cea de-a 60-a sinucidere din penitenciarele italiene în 2025. La Sollicciano ajunsese după agresarea lui Ezio, un bătrân de 91 de ani, din via Maso Finiguerra, care a ajuns în comă la spital.
Miercuri dimineață, Elena a fost condusă pe ultimul drum. A fost înmormântată într-un sicriu alb, la cimitirul Trespiano din Florența. Potrivit publicației Corriere Fiorentino, cu câteva zile în urmă, ambasada ar fi contactat familia ei din România, dar nimeni nu a vrut să audă de ea. Totuși, au existat oameni care au iubit-o. Sunt cei care acum s-au strâns în jurul sicriului ei, rugându-se alături de preotul don Stefano Casamassima, capelanul penitenciarului Sollicciano.
Slujba de la Trespiano a fost scurtă, dar profundă. Don Stefano i s-a adresat Elenei cu o voce încărcată de emoție: „Aici, în jurul tău, sunt oameni care au știut să vadă dorința ta de viață și de fericire. Te încredințăm acum Tatălui, care ți-a cunoscut dintotdeauna demnitatea”.
La 17 ani a fost arestată pentru șantaj. A ajuns mai întâi într-o comunitate din Arezzo, apoi la penitenciarul pentru minori din Pontremoli. Acolo a întâlnit-o pe prima ei avocată, Chiara Bandini. Și ea a venit la Trespiano, cu ochii ascunși sub ochelarii de soare, copleșită de emoție, depunând pe pământul crud trandafiri albi și portocalii.
„Elena a fost exploatată în prostituție”, povestește Chiara. „Aducea bărbații sub podurile Arno-ului, uneori mergea la Cascine. Era o copilă care căuta cu disperare afecțiune. A avut un copil care, imediat după naștere, i-a fost luat și dat spre adopție. Își dorea nespus să știe unde este, iar durerea asta o măcina. La Pontremoli învățase să facă testaroli. În 2018 m-a invitat la un spectacol de teatru în închisoare. M-am dus, iar ea era fericită”.
Cu o zi înainte de a se sinucide, Elena părea liniștită, își amintesc voluntarele de la asociația Pantagruel. „Poate că deja luase decizia”, spune Lucia, care a venit la Trespiano cu o plantă de erică. „Îi spusese colegei de celulă «ce frumoasă ești» și i-a împletit o coadă”.
Pe peretele celulei a fost găsit un mesaj simplu: „Elena vă salută”. La înmormântare a fost prezent și Michele Brancale, din Comunitatea SantEgidio: „Venea la slujbele ținute în penitenciar”.
Îmbrăcat în veșmântul său alb, don Stefano își face semnul crucii în fața sicriului: „Această fată vorbea puțin despre ea însăși. Probabil că mintea și inima i se închiseseră după atâta suferință. Toată viața s-a simțit respinsă. Când s-a aflat vestea morții sale, atât deținuții, cât și gardienii din Sollicciano au plâns pentru ea”.
Sinuciderea tinerei a avut loc într-una dintre cele mai periculoase închisori din Italia în ceea ce privește atacurile asupra personalului și starea infrastructurii sale. Degradarea de la Sollicciano este atât de mare, încât mulți spun că ar trebui demolată.
După Franța (124) și Regatul Unit (96), Italia este pe locul al treilea în Europa în ceea ce privește rata sinuciderilor din închisori: în 2024 s-au înregistrat 91 de decese, cel mai mare număr din istorie.
Datele pentru 2025 sunt la fel de alarmante: potrivit publicației Avvenire, până la 11 octombrie 2025 s-au produs deja 66 de sinucideri, iar alte 117 persoane private de libertate au murit din alte cauze (boli, omoruri, supradoze sau motive încă neelucidate).